M-au scos din sat în zori, când ceața încă se ruga de pământ. Spuneau că sunt blestemat, că am adus boala. Că umbra mea e logodită cu moartea. Adevărul e că primul copil care a murit a fost al meu. Satul avea nevoie de un vinovat, iar eu eram deja gol pe dinăuntru. Am mers prin deșert, numărând pașii ca pe psalmi. În pustie, foamea îți predică mai tare decât orice profet. În a patruzecea noapte am ajuns într-un alt sat. Oamenii m-au primit cu pâine și apă. Dimineață un copil a început să tușească.
Elena Fermuș
E singură de multe ierni, în iadul rece de la etajul doi. Are cheia cerului, dar nu a fost încă strigată. Și-i mare păcatul să intre nechemată. Așteaptă să îi vină rândul. Mai pune-un țol pe oase, mai bea un ceai fierbinte. De n-ar avea inima bolnavă, și-o mână, și piciorul, ar cumpăra și ea căldură. Și, poate, o bucată de pește în zi de dezlegare, sau te miri ce acolo. Când ești pensionar, nu poți avea totul. E ca o lege. Una mizerabilă ce-nfrigurează suflete bătrâne. Da' n-o mai fi mult. Și-n cer e cald și iarna.
Ionuț Morariu
Amici, vă scrie un bătrân care a cunoscut mângâierile Venerei în însorita Romă. Doar lacrimile sunt mai presus de cuvinte. Aici, la capătul lumii, în înghețatul Tomis, cântecele mele nu primesc cinstirea cuvenită. Femeile barbarilor gustă doar vinul și nu sorb eoliana armonie. Mai rea ca moartea este iubirea ce nu se poate face înțeleasă. Îmi port însă povara și rabd. Mai devreme sau mai târziu toți ajungem în același port. Cine l-ar fi știut pe Hector, dacă Troia ar fi fost fericită?
