În fiecare zi cobor în subsolul unui bloc ca într-un mormânt de piatră. Țevile șerpuiesc de-a lungul pereților, iar apa murmură profeții pe care nimeni nu vrea să le asculte. Uneori mă întreb de ce fac asta. Tata spunea că apa e sufletul orașului și că noi suntem păstorii ei. Azi, când am deschis vana, apa a țâșnit ca un botez furios peste mine. Am rămas pe loc, ud până la piele; și am râs. Poate că nu doar repar țevi. Poate că țin potopul la distanță. Locul meu nu e sus, în lumină; ci aici, jos, în subsol.
Titela Durnea
S-a spălat încet, cu mișcări largi, ca și cum ar fi vrut să șteargă mai mult decât oboseala. A clătit spuma, privind-o cum dispare în scurgere, apoi a închis robinetul. Nu de tot. A rămas un fir subțire, abia vizibil, tremurând ca un gând neterminat. Dimineață apa trecuse de cadă, coborâse treptele, ieșise afară și se pierduse în pământul uscat. A verificat garnitura. A scos dopul. A deschis ușa să ceară ajutor. Nu a apucat. În fața casei, unde fusese praf, creștea o magnolie uriașă, roșie, cu petale grele, încă ude.
Luchian Abel
Cam o dată pe săptămână mă cheamă să-i instalez Windowsul, răsare după ușă ca soarele din spatele mării, e frumoasă de pică și de inimă roșie, se scuză pentru dezordine, eu îi accept scuzele, stai să vezi dezordine la mine-n viață, ă, pardon, pe desktop, ne îmbrățișăm, miroase a dimineți târzii și smoothie de banane, un glitch al realității ar fi perfect acum să ne blocăm așa lipiți, mergem în dormitor și o privesc fără să știe în ecranul negru, în timp ce-i instalez din nou un Windows cu erori.
