Îmi amintesc că ploua atunci când am ridicat pentru prima oară vocea. Nu voiam să fac asta, dar cuvintele au ieșit din mine ca niște animale hăituite. M-a privit lung, ca și cum abia atunci mă vedea pentru prima dată. I-am reproșat lucruri pe care le ținusem în mine ani întregi și, în timp ce vorbeam, simțeam că se rupe ceva în mine. Când am terminat, nu mai aveam nimic de adăugat. Doar ploaia continua, spălând păcatele și o parte din povară. Insuficient cât să mai poată exista un drum comun.
Horațiu Dudău
Ca orice oameni, aș zice. Important este că ne-am împăcat întotdeauna. Deși, îți spun acum, mie îmi venea să râd, de cele mai multe ori. Îmi plăcea să te văd nervoasă, erai atât de frumoasă. Ai felul tău. Rar m-am supărat cu adevărat. Continuam, doar ca să simt că te iubesc și mai mult. Îmi amintesc și acum fața ta când, în mijlocul certei, te întrebam ce să mâncăm la cină. Te enervai mai tare. Eu râdeam. Tu, tu, draga mea, nu înțelegeai cum eu pot fi atât de neserios, chiar și în sfânta ceartă.
Andra Toropoc
Exact, că locul ăsta nu se poate numi poieniță. Și m-a avertizat mămica: te duce la picnic, la furnici, îți dă un mic și-o bere, te dă pe spate și-ți arată cucu', tu să nu fii fraieră. Toată ziua am jucat cărți, eu m-am necăjit că stăm degeaba în parc și-am mâncat doar un sandviș sleit cu ouă tari. Acum se face seară și mă rogi cu disperare în glas să mă ridic de pe pătură, să mă conduci acasă. Dar eu ascult de mămica și nu sunt bleagă, aștept cu ochii-n frunze să apară vreun păsăroi, ceva, totuși, mă cam furnică.
