Am aflat joi, pe la unu și ceva. Beam cafea și scriam un articol pe care îl uram deja. Telefonul a vibrat. Am citit emailul. Am terminat cafeaua. Articolul era în continuare prost. M-am dus la fereastră și am privit strada. O femeie plimba un cărucior; un bărbat, un câine. Nimeni nu știa nimic. Asta mi-a plăcut. Lumea își continua cursul, iar eu, în sfârșit, puteam scrie fără a da socoteală cuiva, despre lucruri care contau doar pentru mine. Era suficient. Întotdeauna a fost suficient.
Arthur Ianoși
fix când nu mă așteptam. Vă zic repede ce și cum, n-o să bat câmpii. Am o căsuță, pe un deal, vreo 20 de camere, nimic exagerat. Într-o zi am găsit în cutia poștală o scrisoare: Felicitări, ați fost selectat. Am crezut că e o glumă și am aruncat-o. A doua zi am primit încă una. A treia zi au venit patru edituri să mă convingă. Le-am zis că eu nu scriu. Și-au notat entuziasmați: Excelent, minimalism radical. După cinci luni mi-au acordat premiul pentru opera completă. N-am contestat. Părea muncă.
Dorin Vasile
Mult timp am crezut că viața mea fusese simplă. Ca o stradă dreaptă, luminată egal. Școala, facultatea, biroul cu geamuri înalte, cămășile cu gulere albe atârnate cuminți în dulap. Dacă m-ar fi întrebat cineva cine sunt, aș fi răspuns fără ezitare. Am aflat cu adevărat abia când am început să scriu. Mi-au cerut nume, date, adrese. Fiecare stradă ducea spre o încăpere pe care o credeam închisă demult. După câteva zile, procurorul a răsfoit manuscrisul. Ai talent, mi-a spus. Aveam să câștig o reducere de pedeapsă.
