- A fost grozavă întâmplarea cu Haydn toboșar. Ard de nerăbdare (!) să îmi zici mai departe.
- Ha-ha! Tu parcă ai citi un roman polițist, atât de pasionat ești. La un an după întâmplarea cu pricina, orășelul Hainburg a fost vizitat de către Johann Georg Reutter, capelmaistrul curții imperiale și conducătorul corului catedralei Sfântul Ștefan din Viena. Acesta cutreiera orașele și asculta corurile bisericești în căutarea unor voci deosebite pe care să le atragă în corul capelei sale. Este de la sine înțeles că, auzind vocea cristalină și învăluitoare a micuțului solist al corului din Hainburg, Reutter s-a arătat încântat și i-a propus băiatului să intre - bineînțeles cu consimțământul părinților -, în capela domului Sf. Ștefan. Astfel, în toamna anului 1740, Joseph Haydn se afla în poștalionul care se îndrepta spre Viena, făcând, în acel moment, un al doilea pas important pe drumul desăvârșirii sale muzicale.
- Ce bine! Mergând la Viena, a scăpat de slugărit și de bătăi nedrepte.
- Îmi pare rău că te voi dezamăgi, însă școala muzicală de pe lângă catedrala Sf. Ștefan nu se deosebea prea mult de școala pe care micul Sepperl tocmai o părăsise. Și aici, statutul elevului semăna mai mult cu acela al unui servitor bun la muncile gospodăriei, umilit și nehrănit.
- Of! Trebuie să fi suferit foarte mult...
- Bătăile, foamea, jignirile erau greu de îndurat, într-adevăr, dar Haydn avea un caracter de invidiat. Leacul pentru toate durerile fizice și psihice îl găsea în ființa sa veselă și plină de optimism, în dragostea sa pentru muzică, pe deplin satisfăcută de numeroasele activități artistice la care lua parte. În orele rezervate repetițiilor muzicale, năzdrăvanul Sepperl era cu adevărat mulțumit.
- Pentru ce l-ai numit năzdrăvan?
- Marty, nimic nu-ți scapă! Iată, ca să nu ai impresia că a fost numai o vorbă aruncată în vânt, o să-ți mai povestesc o mică întâmplare: dirijorul Reutter, împreună cu corul și orchestra condusă de el, pregătise o audiție muzicală ce urma să aibă loc la castelul Schönbrunn, în fața împărătesei Maria Tereza și a familiei imperiale. În timp ce împărăteasa și întreaga suită se îndreptau spre sala de concert, Reutter observă disperat lipsa unui corist. Nu era altul decât Haydn care, sub ochii îngrozitei asistențe, făcea acrobații pe acoperișul chioșcului special construit pentru manifestările muzicale din timpul verii. Rezultatul? Împărăteasa în persoană, fără a ține seama de calitățile artistice excepționale ale "infractorului" care delectase întreaga asistență prin cântul său, a ordonat aplicarea unei pedepse corporale. Aceeași Maria Tereza care, în noiembrie 1749, observând că vocea altădată cristalină a adolescentului Joseph Haydn suna ca un cârâit de cocoș, a poruncit aruncarea în stradă a elevului care "încărca" pe degeaba bugetul școlii și al catedralei. În felul acesta luau sfârșit copilăria atât de aspră, școlarizarea făcută cu atâta zgârcenie, lăsând loc unei "vieți fără de căpătâi și fără de adăpost", așa cum o caracteriza mai târziu însuși compozitorul.
- Am impresia că aventura devine din ce în ce mai palpitantă. Să nu cumva să te oprești.
- Bine. S-a sfârșit copilăria lui Haydn, dar nu vrei să se sfârșească și povestea mea. Nici eu.
- "Gând la gând cu bucurie!"
- Primele luni de nedorită independență au fost cu adevărat penibile. Lipsa hranei, lipsa unui acoperiș, zdrențele în care era nevoit să umble și care constituiau un mare handicap, l-au determinat pe tânăr să recurgă la orice fel de șiretlicuri: de pildă, într-o seară, fără să fie observat, a reușit să se strecoare într-un cor în care, la lumina zilei, nu fusese primit din cauza înfățișării de vagabond. Așa cum era de așteptat, frumusețea și măiestria glasului său au reușit să uimească și să cucerească asistența, iar tânărul îndrăzneț s-a ales cu haine mai puțin ponosite și și-a putut potoli foamea. Sub noua-i înfățișare, Joseph Haydn a avut curajul să se alăture muzicanților ambulanți ce obișnuiau în Viena acelor timpuri să cânte la răspântii de drumuri sau sub balcoanele caselor. Colindând străzile orașului cu vioara la subsuoară, Haydn a început să fie cunoscut și apreciat de conducătorii orchestrelor ambulante.
- Cânta numai la vioară?
- Nu numai la vioară. Virtuozitatea vocală pe care o căpătase în corul școlii Sf. Ștefan era acum însoțită de un timbru plăcut de tenor. În plus, viitorul compozitor începuse să scrie piese muzicale scurte, care plăceau foarte mult ascultătorilor. Scria serenade pentru îndrăgostiți sau pentru diferite sărbătoriri.
- Și toate astea se cântau pe stradă?
- În cea mai mare parte, da, mai ales în anotimpurile călduroase. Orașul Viena era...
- ..."orașul muzicii", parcă așa mi-ai spus.
- Memoria ta... dacă tot ți-ai amintit de asta, hai să te introduc un pic în atmosfera acestui oraș.
- Mi-am deschis atlasul. Văd că e așezat pe Dunăre.
- Asta pare a fi una dintre cauzele muzicalității vienezilor. Cel puțin așa sugera un cronicar anonim, în urmă cu două veacuri: "Valurile mișcătoare vin și trec fără încetare, la fel ca bătăile inimii sau ca tonurile muzicii. Spiritul omenesc se confundă într-o adâncă respirație cu pulsația fără oprire a fluviului, iar când aripa vântului atinge creasta apelor, Dunărea cântă."
- "Dunărea cântă"... mă gândesc că și fluviile noastre or fi cântând, dar noi, dacă n-avem urechi, n-am fost în stare să ne dăm seama.
- Pe oameni îi inspiră mult frumusețea naturii. Uite că și Haydn, mai spre bătrânețe, își amintea cu nostalgie de plaiurile udate de fluviul cu valuri albastre: "Nu pot uita câmpia, colinele, Dunărea, holdele și viile pe care le-am colindat de atâtea ori în copilărie..." Datorită acestui cadru natural atât de atrăgător, locuitorii Vienei obișnuiau să organizeze tot felul de serbări în natură, chemând la ele muzicanți. De fapt, dragostea de muzică a lor era atât de mare, încât, cam oriunde te aflai în Viena, puteai auzi muzică de cea mai bună calitate. Această "școală" a constituit și marele noroc al lui Joseph Haydn, care, neglijat de egoiștii săi profesori, dar receptiv ca un burete gata să absoarbă tot ce era muzică bună, și-a completat educația muzicală înfruptându-se din viața muzicală a Vienei. Am să-ți citesc iar vorbele compozitorului: "N-am prea avut parte de maeștri. Mai degrabă am ascultat, decât am învățat. Mi-a fost dat să aud la Viena cea mai frumoasă muzică din câte existau în vremea tinereții mele."
- Norocos băiat! Ce părea să fie un ghinion - să nu aibă un acoperiș -, a devenit norocul lui, că a stat mai mult pe străzi și a putut asculta muzică.
- Nu ăsta a fost norocul lui Haydn, ci mai mult firea extraordinar de optimistă pe care o avea. El făcea "haz de necaz", cum se spune și astfel îi era mai ușor să treacă peste momentele mai dificile.
- Mi-ai zis-o pe aia cu Maria Tereza și acrobațiile făcute pe acoperiș. Hai, îndură-te și mai zi-mi și alte șotii, că eu mă-nnebunesc după chestiile astea.
- Îți spun, că am de unde alege. La unul din concertele stradale a făcut o mare trăsnaie: a comunicat colegilor cu care alcătuise o orchestră ambulantă că, pentru noaptea aceea sunt angajați să cânte pe o stradă din centru, sub ferestrele unui înalt demnitar, care serbează onomastica soției. Zis și făcut! Târziu, pe la 11 noaptea, muzicanții s-au adunat sub ferestrele palatului respectiv. Haydn a întins fiecăruia știma cuvenită, proaspăt scrisă, a serenadei și, la lumina lunii, fără repetiție, la semnalul dat de dirijorul Haydn, concertul începu. Imediat, pe la ferestre, au apărut ciorchine de capete. Lumea a năvălit în stradă, urlând și protestând.
- Pentru ce? Nu le plăcea muzica scrisă de Haydn? Mi-ai zis că era talentat.
- Foarte talentat, dar în seara respectivă a avut el chef de șotii și ce crezi că a făcut? A dat fiecărui orchestrant câte o știmă deosebită, care nu avea nici o legătură cu celelalte. Vacarmul ce se produsese i-a supărat pe ascultătorii duși în pace la culcare, iar oamenii nobilului l-au prins pe "glumețul" compozitor și i-au tras o bătaie zdravănă, dându-l apoi pe mâna autorităților. Noroc că un polițai mai uman, a priceput că gluma era nevinovată și i-a dat drumul delicventului, după o aspră dojană.
- Ce mai idee și ce curaj... Cât sunt eu de ghiduș și nu aș fi îndrăznit să fac una ca asta.
- Nici eu... noroc că întâmplarea nu a avut urmări...
- Mare noroc! Oare cum sunau serenadele compuse de Haydn?
- Sunau frumos. Vrei să asculți și tu?
- Mai întrebi?
- Bine. Să ne imaginăm că violonistul care cântă este tânărul Haydn și este acompaniat de alte instrumente de coarde, ușor, în pizzicato.
- Foarte plăcută muzică. Oare o cântă și alți instrumentiști?
- Ai intuit perfect. Iată aceeași serenadă interpretată la flaut.
- Când voi ști și eu să cânt la flaut o să învăț această serenadă. O pun acum pe listă.
- Bună idee!
Văd că Marty ia lucrurile în serios. Se gândește să studieze și flautul. Bravo lui! Voi știți ce urmează? Sigur că știți! Urmează o pauză până sâmbăta viitoare.
(va urma)