Mă privește cu ochi catifelați, părul, volbură întunecată, îi dă un aer jucăuș. Are paisprezece ani și încă nu știe ce e viața, dar o așteaptă cu un amestec de nerăbdare și spaimă dulce. Culorile rochiței înflorate nu răzbat decât prin amintire, hârtia n-a putut să le cuprindă. Îi zâmbesc și îi șoptesc ceva, știut numai de noi două. Buzele i se colorează în nuanța bucuriei. Pentru o clipă, timpul uită să ne despartă. Îi fac semnul nostru, tăcută. Încuviințează și se topește în mine.
Daniela Toader
Mestecă gumă de mestecat și are ștrampii rupți în genunchi. Unui, doi, trei, la perete stai. Numără până la zece și începe să-i caute. Trebuie să fie pe undeva. Obosește repede în ultima vreme. Se trântește pe cimentul rece și începe să râdă. Râsul face bine la sănătate. Scuipă guma. Apoi desenează un șotron și începe să sară. O prinde noaptea sărind. O prinde dimineață pe cimentul rece. Când trec pe lângă ea, oamenii grăbesc pasul. Miroase de-ți mută nasul doamna Marinescu, săraca de ea.
Monica Bologa
Neonul din vamă îmi luminează buletinul de plastic. El e deja dincolo; își trage geanta pe rotile. Un senzor îi scanează cardul mic, bariera se ridică, apoi trece. Vameșul îmi aruncă actul înapoi pe tejghea: fără cip, nu treci granița. Înapoi. Îl privesc pe iubitul meu prin geamul plin de gâze moarte. Își lipește palma de sticlă. Eu pun mâna peste a lui. Simt doar geamul rece. El face doi pași în spate, se întoarce și urcă în autocarul de Viena. Eu rămân pe bordură, în miros de motorină, cu plasticul în buzunar.
