Îi auzeam vocea tristă și catifelată, eram îndrăgostită de acest bărbat cum te îndrăgostești de Dumnezeu. Cine sunt eu, ca acest om să-mi fie hărăzit? Am făcut un pas în față, pe obraji îmi curgeau șiroaie de lacrimi. I-am întins mâna. S-a uitat uluit la mine, îmi pare rău că te-am întristat. În măruntaie simțeam un gol uriaș, de parcă aș fi născut. Dacă nu aș fi însurat, cred că m-aș îndrăgosti de tine. Am fugit de lângă el cu frigul în spate. Îmi curgeau lacrimile, îmi venea să urlu de durere, eram fericită.
Elena Fermuș
Când mă vedeau, întorceau capul și scuipau în sân. Auziseră ele că cip, că așa și pe dincolea. Și că cipu'-i lucru necurat. Totuși, le simțeam că vor detalii, dar eu, mucles. Pân' la urmă m-au abordat. Și ce mănânci acum? Nimic, zic, aici e șpilu', că nu mai dau bani pe mâncare. Când chiorăie mațele, cipu' trimite o moleculă la ele și adio foame. Le sticleau ochii ca la drac, că na, și hamburgerii s-au tot scumpit. Și cum se bagă? Pe unde? Doare? Cațele. Deloc. E ca supozitorul. Dar nu rămâne acolo, urcă la creier.
Monica Aldea
Duțu se așeză pe un colț de pat, alături de cei 2 frățiori. Muchia lăzii de lemn îl împunge în spate în același loc. De la un timp, nici nu mai doare. Învelește pe frații vitregi. Și azi l-au jignit. I-au rupt trotineta și-au dat ciorba lui Lăbuș. Nu-i judecă. Nici pe tanti Loreta, așa îi spune. Diavole, tu nu ești al meu, așa i-a zis în ziua când a murit taica. Somnul nu vine. Scoate din buzunar buletinul cel nou. Funcționarul i-l dăduse rânjind - ai crescut ca pălămida aia rea. Cip îți lipsește.
