În nări îmi stăruie miros de lemn ars. Leneșă, cu ochii închiși trag pătura mai bine peste mine. Un sentiment de blândă siguranță mă încălzește mai abitir ca focul ce mocnește în preajmă. Sigur sunt la bunica. Totuși, la un moment dat ceva mă îndemnă să deschid pleoapele. Cu groază constat că dorm într-o grotă la intrarea căreia mormăie fioros un urs. Tot ceea ce a rămas în urma mea a fost o scrijelitură pe peretele peșterii. Hipnotizatorul mă trezește îngrijorat spunându-mi că am traversat cam multe vieți anterioare.
Răzvan Drăgoi
Oare mai simți? Viața avea textură, aromă, mișcare, temperatură, culoare, foșnet. Aș vrea să nu mă mai doară atât secretul pe care-l știu. Anume că, dacă închizi ochii, lumea nu mai are nici margini, nici timp și acolo pot simți, din nou, vibrația celeilalte vieți, cea care nu mai e, pentru că asta de acum e seacă și mută, aidoma unui buletin cu cip, în care omul e un șir de cifre. Formez 80.88.91. Număr incorect. În realitatea asta. Închid ochii. Acolo, dincolo, sună. Alo, bunica? Și da. Doare.
Tibor Szente
M-am prezentat la vot cu buletinul în mână. Plecat din țară în nouășdoi, când am venit țineam la el ca la un artefact valoros, răsfoit rareori cu mănuși de bumbac albe, ca să nu îl deteriorez. Fata dă să îmi întindă ștampila de vot și se oprește la mijlocul gestului, cu ochii mari. Carnetul de partid nu e valabil aici, doar carte de identitate cu cip. Eu de unde să vă dau acum cip, pe vremea aia eram persoană pe baza ștampilei de pe poză. Dacă e, dau o fugă să beau o Cola, vin cu Cip la purtător.
