Arhitectura perioadei comuniste reloaded?

În 1993 am prezentat colegilor mei de program de master of science in architecture (MSArch) de la University of Cincinnati, OH, filmul Arhitectura și Puterea (regia: Nicolae Mărgineanu, Agerfilm srl). Comentariul în engleză era eminent rostit de actorul Dragoș Pâslaru, între timp călugărit. Colegul meu, Eric Puryear m-a întrebat cât am primit pentru munca la acest film. Nimic, i-am zis. Nu a înțeles cum e posibil. Era greu de înțeles și realitatea filmată, cea a anilor optzeci, fimată deloc simplu, la începutul anilor nouăzeci chiar și pentru mine, d-apoi pentru colegii mei americani...

Și acum fimul e greu de privit. Mi-am amintit de el pentru că a fost redifuzat foarte recent, în buclă, de o televiziune de nișă. Nici comentariul meu nu scapă datării. Și acum, în 2026, ca și atunci, în 1993, aș fi vrut să rescriu comentariul; ba chiar mai dihai acum, evident. Nu în sensul îndulcirii lui, ci pentru a explica cu de-amănuntul ce cred acum că se va fi întâmplat atunci. Abia după scurtul episod stalinist, Hrușciov dă drumul la programul de locuințe sociale în massă, lucru care prinde, treptat, și la București, în a doua jumătate a secolului trecut.

Tot atunci, apar și edificii semnificative, întâi analoage celor făcute la Berlin de Henselman (precum Institutul de matematică al Academiei, blocul de la fosta Operetă, sau blocul Romarta Copiilor). Apoi, mai mult de un deceniu mai târziu, începe metamorfoza explicită: precum ansamblul Politehnicii și Academia Ștefan Gheorghiu (ambele cochetând cu brutalismul vremii). Din încercările de istorie orală făcute în anii nouăzeci, am aflat, grație profesorului Ștefan Lungu, despre studiile explicite dedicate Sfintei Sofii, care se vor fi regăsit în arhitectura rectoratului Politehnicii bucureștene, după cum cărămida aparentă înrămată cu beton făcea o trimitere la arhitectura bizantină. Oricum, ansamblul inițial al Politehnicii reprezenta o contribuție mai degrabă originală, sub bagheta lui Octav Doicescu, de a reaminti despre tradiții regionale / locale în procesul de (re)modernizare postbelică.

Marile ansambluri de blocuri se ridică în anii șaizeci și șaptezeci, deodată cu industrializarea și atragerea de populație rurală care să muncească în capitală, dar aici nu avem, pesemne, ce reconsidera.

Cu toate acestea, nu ne putem preface că nu știm sau că nu înțelegem contextul în care arhitectura paralelă, cum a numit-o Radu Drăgan în 1990, dedicându-i, în revista Arhitext, un număr întreg a apărut și a (re)devenit relevantă. O expoziție de arhitectură paralelă ar fi demonstrat că, în ciuda calotei ideologice, (și) în România se va fi făcut arhitectură de calitate comparabilă și de stilistică asemănătoare, ba chiar relativ contemporană cu aceea din Occident. Da, dar sfidând proprietatea privată asupra spațiilor urbane, proprietate quasi-abolită în comunism; massificând și etatizând proiectarea devenită din individuală - etatizată în marile institute de proiectări și, desigur, exprimând comandamente ideologice, mai subtil sau mai puțin subtil.

Da, s-au construit și în România, cu titlul de excepție, edificii la zi. Dar, dincolo, ele exprimau chiar modul de a fi al arhitecturii, pe când la noi, ele reprezentau accidentul, culpa fericită, ca să o numim așa. În plus, majoritatea sunt inspirate tulburător de mult de autori sau edificii reprezentative din Occident, ceea ce le pune în poziție secundă atât temporal, cât și valoric. Mangalia are un cazino inspirat și ușor caricat după arhitectura lui Niemeyer de la Brasilia. Teatrul Național București - după Le Corbursier și al său așa numit funcționalism liric, cel de la Ronchamp și, pe alocuri, de la Chandigarh, Sala Radio, prin autorul său, Tiberiu Ricci relua tema casetoanelor utilizate anterior, de același autor, dar sub bagheta lui Duiliu Marcu (acum îi zice auto-plagiat). Paul Rudolph are o influență foarte importantă, deși nu neapărat recunoscută explicit de semnatarii proiectelor (care nu sunt întotdeauna și autorii lor), spre pildă la Casa Cărții din Tulcea, care trimite aproape explicit la primăria din Boston, dar regăsim și la corpul zis nou de la UAUIM aceleași influențe, precum și în alte sedii ale PCR sau, înaintea lor, la așa numitele case de cultură ale sindicatelor. Asta ca să nu mai pomenesc de brutalismul folclorizant promovat de Nicolae Porumbescu, adus în proximitatea delirului decorativ în centrul civic de la Satu Mare, cu referințe arhaice și scopuri revizioniste contemporane lui (campanilla pcr vizibilă din Ungaria, ar fi fost, potrivit unui interviu al șefului de proiect, dat în 1987 în Informația Bucureștilor, o răzbunare a trecutului când noi apăram creștinătatea ca să își facă ea turnuri; a fost ultimul efort înainte de noul centru civic de la București, care a pus capac întregului program pornit de Ceaușescu după reorganizarea administrativ teritorială din 1967). Aici, trebuie făcut un studiu comparativ al sediilor pcr și ale celorlalte componente urbane, arhitecturale și de artă publică pentru a decela calitatea de ceea ce este imbold ideologic. Statuia lui Mihai Viteazu de la Sfântu Gheorghe este un asemenea exemplu și nu e singur în Transilvania (mai e unul la Cluj, dar nu tocmai în centrul istoric).

Remarc, la final, Palatul Telefoanelor de la Cluj, căruia i se caută acum o destinație, în noua sa ipostază, de monument istoric. Și pe bună dreptate: nu este în niciun fel purtător de ideologie și, în plus, este remarcabil de bine integrat urbanistic, iar estetica lui frapează în chip pozitiv, fiind, după știința mea, un exemplu singular.

În concluzie, cred că trebuie nu reconsiderate exemplele reușite de arhitectură publică (asta e un oximoron pentru perioada comunistă), ci revăzute în același context istoric în care au fost create, dar cu bufferul unei generații noi, după patru-cinci-șase decenii de la ridicarea lor și, mai cu seamă, după schimbarea de regim politic produsă, cu greu, după căderea dictaturii național-comuniste, în decembrie 1989.