De la Danzig la... Gdansk - Ziua 2: Germania - Polonia

Aria unei confruntări virtuale între Polonia şi Germania se extinde, natural, în timp, de la "integrarea europeană" a regatului polon, odată cu creştinarea liderului lituanian Vytautas ocazionată de căsătoria acestuia cu regina Jadwiga (numită Hedwiga de germani) şi încoronarea lui, ca rege, sub numele de Władisław Jagello. Ceea ce a forţat conflictul inerent cu cavalerii teutoni. Până la momentul de vârf al disputei pentru "coridorul Danzig", o fâşie extrateritorială care să permită comunicarea pe uscat a Germaniei cu Prusia orientală. De peste jumătate de veac, ambele ţări au fost nevoite să se împace cu contenciosul ciuntirii spaţiului german prin atribuirea Sileziei şi Pomeraniei, de către Stalin, cu complicitatea apuseană, Poloniei, ca o compensaţie parţială pentru raptul jumătăţii răsăritene a acestei frământate ţări. Astfel Breslau a devenit Wrocław.

Se justifică, oare, sau nu, schiţarea cadrului istoric, pentru o avancronică cinematografică a unui meci european de fotbal? Eu cred că da. Primul argument e romanul clasic al lui Sienkiewicz, ecranizat de Alexander Ford: Cavalerii teutoni. Film fără virtuţi speciale, altfel spectacular, o lectură ilustrată a romanului. Difuzat în câteva rânduri de televiziunea română, prima oară la 3 ani după premiera poloneză. Dacă cumva există, în foarte bogata filmografie germană, un film omolog, eu nu l-am găsit. Ar fi fost, însă, interesant să fi putut sugera că filmul polonez despre primele interacţiuni polono-germane majore ar fi avut şi o replică germană, fie aceasta oricât de abstractă.

Dar cineastul german pe care mi-aş permite să-l socotesc cel mai important, Rainer Werner Fassbinder, îşi începe cariera polifonică abia în 1966. nu putem să nu-l amintim pe Fassbinder, nu numai datorită ponderii lui artistice, ci şi din particulare motive anecdotice: s-a născut pe 31 mai şi a murit pe 10 iunie. Din impresionanta lui operă vom reţine, aici, Lili Marleen, film emblematic, împletind un ghem de teme, în fond o meditaţie melancolică asupra incapacităţii oricărui sistem de a ermetiza complet aspiraţia umană spre libertate interioară. Arhitectură ideatică bazată pe un paradoxal fapt real, uluitoarea biografie a cântecului din titlu, un pandant straniu şi ascuns al darului căpitanului Rouget de l'Isle pentru armata Rinului.

Dar Lili Marleen n-a devenit marseieza nemţilor, deşi impactul lui emoţional asupra trupelor a fost comparabil. Din motive evidente, asupra cărora nu e cazul să insist.

Rolul declanşator al energiei emoţionale a unui cântec într-un film tematic a fost, la vremea cuvenită, demonstrat în cea mai sensibilă şi sagace cronică la Casablanca, de un prozator român, "care a vrut să fie cronicar sportiv şi a fost", ca să-l cităm. Dacă nu uităm ca incursiunea cinematografică e subsumată eternului şi fascinantului fotbal. Îmi aduc, aşadar, aminte, prin asociaţie emoţională, de alt cântec, dintr-un film antologic, al celui mai important cineast polonez, Andrzej Wajda: Cenuşă şi diamant, după romanul lui Jerzy Adrzejewski. În format frizând tragedia clasică, acţiunea petrecându-se de-a lungul zilei de 9 mai 1945, oarecum simultan în taberele celor două componente rivale ale rezistenţei poloneze, Armia Krajowa (armata regală, împărţită între trupele integrate dispozitivului aliat occidental şi armata nevăzută, din teritoriul ocupat), respectiv Armija Łudowa (armata "populară", controlată de Stalin, pentru a prelua puterea după război). Într-o lungă secvenţă, montată paralel, cele două organizaţii pregătesc sărbătorirea separată a victoriei. În contrast cu atmosfera oficială, prea cunoscută celor care au trăit, măcar parţial, perioada de după război, inclusiv la noi, petrecerea forţelor muribunde, condamnate la Teheran şi Yalta, e străbătură de melancolie corosivă. Pe scenă, o cântăreaţă subnutrită îngaimă o baladă nostalgică a actelor de eroism ale fraţilor ei de inimă. Vocea i se însufleţeşte o singură dată şi devine gravă, când aminteşte sacrificiul ostaşilor polonezi în hecatomba ucigaşă de la Monte Cassino. Pandant al inutilului sacrificiu de la Arnhem. E unul din climaxurile emoţionale ale filmului, plasat acolo de Wajda cu scopul limpede de a încadra povestea pe harta morală a Europei. Nu numai în '45, nu numai în '58, când e făcut filmul, ci pentru eternitate.

Rezonanţa cântecului izbucneşte în prezentul acut, când bătrânul regizor şi-a încoronat opera la premiera cheii sale de boltă, Katyn. Dacă nu neapărat testament artistic (opera lui Wajda are mult mai multe dimensiuni, umane şi estetice, chiar dacă ăsta e firul ei roşu), cel puţin împlinită datorie faţă de memoria tatălui său, asasinat la Katyn, în 1943, alături de miile de ofiţeri polonezi, la ordinele politrucilor armatei roşii.

Spiritul german împarte, pe plan folclorico-mitologic, cu vikingii de peste mare, un panteon comun. Epopeea Nibelungilor a tentat cineaştii germani, de-a lungul primului secol biografic al artei a şaptea. De la Moartea lui Siegfried şi Răzbunarea Kriemhildei, semnate de clasicul Fritz Lang în 1924, la contemporanele Nibelungii, al lui Dieter Wedel, 2002 şi Inelul nibelungilor, făcut în 2004 de Uli Edel, acum, când e la modă magia (Harry Potter şi Stăpânul inelelor sunt mai degrabă efect decât cauză). Pe parcurs am mai nota tripticul Gőtterdämerung, Das Rheingold şi Siegrfrid, de Brian Large, în 1980, pe libret de Richard Wagner.

Dacă Danzig a fost, în 1939, casus belli, Gdanskul (versiunea poloneză a numelui portului) a devenit, în anii 70 şi 80, prin Solidarnosc, sindicatul muncitorilor de la şantierul naval, nucleul mişcării care a zguduit regimul, alături de Biserica Catolică. Iar electricianul Lech Wałesa a ajuns din preşedintele ireductibilului sindicat, primul preşedinte al Poloniei postsovietice. El apare, în câteva secvenţe, ca personaj secundar, în al doilea din cele două filme dedicate de Andrzej Wajda denunţării sistemului, la modul mai explicit decât o făcea în Fără anestezie şi Dirijorul, mostre caligrafice de metaforă filmică. Mă refer, desigur, la Omul de marmură şi la Omul de fier. Tandem logic articulat, cu unele elemente de complementaritate, deloc întâmplător servit de acelaşi cuplu actoricesc, Jerzy Radziwillowicz şi Krzystyna Janda.

Sigur, orice trecere în revistă a filmului polonez e unilaterală fără Jerzy Kawalerowicz, fără Krzysztof Zanussi şi chiar fără Krzysztof Kieszlowski, deşi trilogia cromatică a acestuia e mai mult franceză. Chiar absenţa unui film cheie al lui Wajda însuşi, Totul e de vânzare, făcut imediat după moartea accidentală a junelui prin Zbygniew Czybulski, în care membrii confreriei cinematografiei poloneze se joacă pe ei înşişi, sugerându-se greutatea moştenirii poziţiei, ce va apăsa umerii lui Daniel Olbrychski, se justifică în contextul tematic germano-polon.

La fotbal, Germania pare favorită. Dacă se va întâmpla, însă, ca Polonia să învingă, sugestia articolului de faţă ar putea fi ce interesantă finală virtuală e una... Polonia - Rusia.