Muzici din colonii - Ziua 1: Portugalia

A început campionatul mondial de f.... otbal, f..... ado, fff..... marabenta... trance.... palmieri soare vaci culori tatu-libertăţi-locks.

Dintre cele patru ţări care se-nfruntă în meciurile de astăzi, n-am ales nici una. Am ales să fiu postmodernă-cu intenţie-aleatoare şi să plasez şutul muzical în foste colonii.

Portugalia - citire istorică: Mozambicul şi Goa cea de Indii ascultătoare. Pase plasate dansant, cu ochire la jocul de glezne, nuanţe unduitoare şi zbuciumări nepăsător arse.

Pentru că nu am fost în Mozambic, dar pentru că am ascultat un album foarte frumos (Nwahulwana, 2001), voi spune într-un paragraf scurt ceea ce ştiu: ca simbol al unei foste colonii, muzica populară mozambicană, a împrumutat mult de la formele muzicii portugheze. Cel mai popular dans mozambican este marabenta. Cea care, prin turnee, a adus recunoaşterea internaţională a acestui gen muzical a fost orchestra Marabenta Stars of Mozambique, formată în 1979 şi condusă de Wazimbo. Un grup de muzicieni şi dansatori talentaţi, de fapt, cei mai buni pe care îi avea ţara, aceasta este Orchestra Marabenta Stars.... Ea s-a făcut remarcată şi prin legăturile cu singurul radio naţional, radio Mozambic, fiind singura formaţie promovată de partidul aflat la conducere în anii 80.

În 1998, Wazimbo a realizat o sumedenie de înregistrări în Zimbabue, pentru că Mozambicul nu oferea nici un fel de posibilităţi industriei muzicale. În timpul unei pauze de înregistrări, Wazimbo a-nceput încet să fredoneze, cântecul a crescut, era balada Nwahulwana. Habar n-avea că butonul de înregistrat era încă pornit. Piesa a fost descoperită abia la Londra, acolo unde s-a făcut mixajul final.

Din Mozambic zbang! pe ţărmurile însorite ale (aşa am crede!) "neţărmuritei" şi nebănuitei Indii, acolo unde tineri după tineri după tineri, mai întâi hippioţi, după aceea rockeri, după aceea trance-eri caută l-atitudinea, libertatea, lejeritatea, lenea. Între palmieri şi vaci psihedelice, orele curg Jack Johnson pe plajă. La prânz, sorbi alene Pink Floyd şi vocea ultimei fete care te îmbie să mai cumperi o cămaşă albă. Seara, începe să se zguduie universul. Trance. Goa trance. Industrial trance. Cow trance şi minte-trance. Tzac tzac tzaaaac tzc tzc tzac tzac tztztzîtzîtzîtztztztz. Într-unul dintre colţurile plajei - o mulţime informă saltătresaltătremurăsaltă. Mişcări robotice şi suple unduiri. Sărituri nebune. Ochi care varsă energie. Mâini care-şi cer instinctele înapoi. Explozie! Rămâi atârnat de aer.....

Gata. S-a făcut 10. s-a închis terasa. S-a terminat transa.... cu tot cu prelungiri, meciul nu trece de ora 22:00, în Goa. Îl întrebi pe tipul de lângă tine, care a sărit mai tare decât restul "Atât? Atât! Mai mergi pe undeva? Eu cânt jazz mâine de dimineaţă....", altul vibrează un sitar, iar ultimul ritmuieşte. La Academia din colţ te aşteaptă, ca la căminul cultural, demonstraţie de dansuri tradiţionale.

Tribunele se agită. Şi meciul?

... meciul era undeva departe...