Nu ştiu cum m-am lăsat convins să intru în acest proiect pseudo-socceristic. Dar, de vreme ce am acceptat, trebuie să accept şi problemele pe care mi le creează. Spre pildă, în multe din ţările europene care joacă am fost de repetate ori şi în nenumărate locuri din ele (Franţa conduce de departe în topul propriu, apoi Italia, ca să nu mai vorbesc de România...), în vreme ce în altele nu am fost deloc (Elveţia şi Suedia), deşi, prin forţa lucrurilor, le cunosc - livresc - arhitectura şi / sau arhitecţii de talie europeană foarte bine, precum şi - direct - din lucrările pe care respectivii arhitecţi, de pildă Herzog şi De Meuron sau Mario Botta le-au făcut oriunde altundeva decât în patriile lor de baştină (Londra pentru primii doi, California pentru toţi trei). De asemenea, mărturisesc că, despre o parte dintre ţările, oraşele şi arhitecţii despre care va veni vorba în articolele care vor urma am mai scris. Despre cei trei elveţieni deja menţionaţi, chiar în Poverism, cartea postată aici, pe LiterNet, în ultimul capitol.
Există şi o a treia categorie: acele ţări din care, precum în cazul Cehiei, nu am văzut decât un oraş, de regulă capitala (dar am şi excepţii: din Spania nu am văzut decât, destul de bine, Catalunya cu fastuoasa sa capitală provincială, Barcelona). Aşa s-a potrivit. Prin urmare, încercând, acolo unde va fi cazul, să ascund lipsurile documentării la faţa locului sau să le temperez, spre a echilibra proporţiile (despre Paris, Berlin, Londra şi Barcelona aş scrie continuu, pentru că fie eu, fie soţia mea am locuit acolo sau în proximitate perioade semnificative de timp).
Elveţia - Cehia
Debutul îl dă meciul dintre Elveţia şi Cehia, nu? Reiau, pe scurt, motivele pentru care sunt un fan al arhitecţilor elveţieni menţionaţi mai sus, care, însă, au devenit figuri universale în ultimele decenii. Ambele ateliere (Herzog şi de Meuron lucrează împreună, Botta separat) sunt cotate în topul profesiunii la nivel mondial. Ambele au un mod extrem de interesant de a lucra cu tradiţia. Primii mizează pe reificarea obiectelor pe care le convertesc la funcţiuni noi, aducându-le apoi, prin intervenţii minimale, în alt stadiu, cel contemporan, al devenirii lor. Gesturile de intervenţie sunt frugale:o bandajare cu bandă de cupru a unei clădiri de semnal de cale ferată ici, o îmbrăcare în sticlă transparentă (double skin) a unei clădiri imediat postbelice colo. Semnificative sunt lucrul pe mână vechiului arhitect, adică pe centrala electrică a lui Sir Gilbert Scott, la Londra, devenită Tate Gallery Modern. Acolo se confruntau cu pre-existenţa unei lucrări de excepţie, pe care au reuşit să o amplifice în intensitatea prezenţei sale urbane. Prin mai nimic, ai zice: o bandă luminoasă (noaptea)/luminator (ziua), deasupra. Golirea sălii turbinelor de turbine şi obţinerea spaţiului pentru lucrările de artă contemporane, care pot fi gigantice uneori, sau pot utiliza spaţiul în întreaga sa extensie. Ei sunt adeptul unui grad zero al arhitecturii, al unei muţenii a ei: cutare vinotecă din California este din "pereţi" în care piatra spartă e ridicată vertical între plase de sârmă, filtrând lumina. Două cutii din piatră translucidă, pe cea interioară sunt serigrafiate icoane: e descrierea bisericii greco-ortodoxe despre care, de asemenea, am scris la LiterNet ("Cu sita de mătase şi marmura drept cer").
(Muzeul Tate, Londra)
(Muzeul de artă modernă, San Francisco, foto Andreea Mihalache)
(Memorialul Jan Palach, Praga)
Portugalia - Turcia
În Portugalia am fost la invitaţia profesorului Louis Conceiçao, pe vremea aceea rectorul unei universităţi private de la sud de Lisabona, pentru o conferinţă despre, pe atunci (2003), încă recentul concurs pentru catedrala patriarhală. Profesorul Conceiçao mă găsise pe internet şi îmi trimisese o foarte cordială scrisoare de apreciere, însoţită de invitaţia sa. Theodor Baconsky era atunci ambasadorul nostru la Lisabona şi ne-a găzduit cu amabilitatea-i binecunoscută, la ambasadă. Vila în care este ambasada României aparţinuse, mi s-a spus, unui potentat al regimului răsturnat de la putere de revoluţia din 1975, care plecase în Brazilia, dimpreună cu mulţi alţi "foşti". Are o grădină splendidă, cu portocali şi lămâi şi un foarte simpatic barbeque amenajat pentru nevoile de "team building" ale echipei.
Trec peste detaliile conferinţei. Cu Louis, cu care pot să spun că am rămas prieten de atunci (a şi fost în România de câteva ori între timp) împărtăşeam nu numai aceeaşi pasiune pentru havane, ci şi un gust arhitectural similar, drept dovadă fiind faptul că mi-a arătat doar clădiri şi locuri pe gustul meu. Poate cel mai spectaculos loc a fost Cabo Espighel, promontoriu în Atlantic cu amprente de dinozauri încremenite în piatră şi cu lăcaşuri de cult islamice şi creştine zvântându-se deopotrivă la briza violentă şi la soarele lusitan. De partea arhitecturii, am văzut cu Louis o universitate proiectată de Alvaro Siza pe principiile claustrului mănăstiresc, pe care vedeta internaţională l-a mai invocat, de altfel, şi în alte dintre lucrările sale. Trebuie să vezi soarele şi piatra Portugaliei, ca să înţelegi modernismul alb şi mut al lui Siza, deopotrivă minimalist şi foarte mediteranean, în sensul vernacular al acestei arhitecturi. Am văzut şi multe biserici atunci (doar de asta fusesem adus şi gazdele mele şi-au închipuit, pe bună dreptate, că mă interesează să văd obiecte analoage noi), dar regret că nu am ajuns la Porto, unde şcoala de arhitectură (aceea a lui Siza şi Soto de Moura, învăţăcelul său cel puţin de aceeaşi valoare cu maestrul) a creat o "şcoală" de arhitectură în sine, în sensul de direcţie în arhitectura portugheză. Pentru cei pasionaţi de arhitectură (nu neapărat doar profesionişti) recomand să căutaţi şi să vedeţi, la faţa locului, lucrări ale acestor doi monştri sacri.
La Belem e de văzut catedrala, palatul regal şi, peste drum, centrul cultural placat cu piatră, făcut de un arhitect italian al cărui nume îmi scapă acum. Un sistem de curţi interioare şi scara "ciclopică" a formelor acestui centru cultural se revendică din tema pătratului şi a cubului de piatră şi de sticlă. Îmi place să dau drept exemplu studenţilor acest straniu obiect edificat, atunci când ei îmi cer şi alte exemple de raport între nou şi vechi decât arhitectura de cult.
Fireşte, trebuie să vedeţi tot ce înseamnă istorie edificată la Lisabona, să vă plimbaţi cu tramvaiul care străbate oraşul de la Estrella la catedrală, să treceţi râul pe lungul pod spre sud şi, mai ales, să mergeţi la Expoziţia mondială. Acolo este o colecţie de obiecte de arhitectură foarte 1990, printre care şi un Siza magnific, cu o pânză de beton armat care pluteşte, parcă, în gol, închipuind un soi de uriaşă "prispă". Obiect nou şi foarte vechi în acelaşi timp, care poate servi drept lecţie de arhitectură prin simpla lui contemplare, pavilionul lui Siza articulează, parcă, împrejurul său întregul complex de pe malul fluviului. Fireşte, nici goticul arborescent în oţel al lui Calatrava (nod intermodal de transport) nu e tocmai de lepădat, după cum, de altfel, merită văzute cam toate celelalte foste pavilioane şi pe dinăuntru şi pe dinafară.
Mi-ar plăcea să revin în Portugalia cât de curând.
Despre Turcia, unde am fost de mai multe ori, am exclusiv opinii pozitive. Oamenii sunt fermecători, moştenirea bizantină - copleşitoare şi la propriu şi la figurat. Vizitat prima oară în 2001, la câteva săptămâni după Roma, Istanbul nu mi s-a părut deloc inferior, care respiraţie urbană şi altitudine a arhitecturii celei vechi. Dacă istoria va fi bună cu noi, în câteva decenii, sper, Bucureştiul va arăta asemănător Istanbul-ului european, cu care, oricum, seamănă mai mult decât cu Paris.
Dar astăzi o să vă re-spun, de fapt, povestea Cappadochiei. Când se va coloniza luna şi vor apărea acolo mănăstiri ortodoxe, probabil aşa ar trebui să arate. Probabil mulţi au auzit de Cappadochia, mai cu seamă din referinţele pe care le face la ea şi la cei ce s-au nevoit acolo tradiţia ortodoxă. Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre părinţii cappadocieni, cel care a fost arhiepiscopul Cesareei, sau Sf.Grigorie, cuvântătorul lui Dumnezeu. Mai puţini au o cât de vagă reprezentare a ceea ce poate să însemne acest loc. Pe scurt: dacă o comunitate de credincioşi fervenţi ar aseleniza prin vreun crater, probabil că aşa ar arăta locul respectiv după ce respectiva comunitate l-ar terraforma. Nu e uşor să descrii ce fel arată fizic regiunea, dar faptul că studenţii de la geografie din ţările civilizate fac pelerinaje acolo ar trebui să ne spună ceva despre stranietatea lui: cenuşa şi lava a doi vulcani s-au sedimentat în urma erupţiilor succesive. Apa - destul de puţină - şi vântul au sculptat apoi în massa de materie vulcanică stranii forme: tumuli ţuguiaţi, ciuperci sau falusuri geologice. Înlăuntrul lor s-a produs o nouă înlăturare de materie, de data asta făcută de mâna omului: locuinţe individuale în câte un astfel de tumul, sau întregi oraşe subterane pe multe niveluri (există unul de douăsprezece!). Întreaga zonă este astfel constituită, dar cea din proximitatea oraşului Göreme le întrece pe toate, cu siguranţă.
Aici s-au constituit în secolele IX-XI comunităţi monastice, care şi-au excavat lăcaşurile de cult şi chiliile în roca moale, nisipoasă a locului. Se spune că, iniţial, ar fi existat 365 de biserici cu totul, câte una pentru fiecare zi a anului. Aceasta ar presupune o intenţie "urbanistică" de plan prestabilit pentru întreaga aşezare monahală, ceea ce, mi se pare, nu poate fi dovedit fără echivoc. În muzeul în aer liber de lângă oraş, dispuse pe un soi de amfiteatru natural, bisericile respective s-au păstrat în diferite proporţii. Roca nu a încetat să se sfărâme şi, prin urmare, de un mileniu încoace, puţin câte puţin, nu încetează nici lăcaşurile sfinte respective să se dizolve.
Nici turismul frenetic din zonă nu ajută la conservarea locului. De altfel, nu există nicăieri soluţie pentru "congelarea" definitivă a unui monument în starea sa din clipa facerii. În primul rând, este nevoie de timp pentru a realiza că ne aflăm în prezenţa unui monument. De aici însă şi până la a accelera cu bună ştiinţă descompunerea atâtor frumuseţi e cale lungă: zgârierea frescelor pentru a comemora câte un nume imbecil şi o dată a siluirii lor este procedeul cel mai frecvent, pe care îl cunoaştem prea bine şi noi, acasă. Dar a pleca şi cu câte un fragment de rocă sau o mână de nisip (oricum, în scurtă vreme nu există nici o diferenţă între cele două stadii) mi se pare un gest mişelesc. În ciuda prezenţei unei poliţii destul de active în zonă, asemenea gesturi se mai petrec încă.
Cea mai stranie dintre multele biserici ale locului mi s-a părut Sf. Barbara. Nu pentru că ar fi cea mai somptuoasă, sau pentru că frescele ei ar mărturisi vreo ştiinţă inegalabilă a reprezentării sacre. Dimpotrivă: ea păstrează încă urmele unor reprezentări din vremea iconoclasmului. Aşa se face că desenele de acolo ne apar astăzi ca fiind de neînţeles, dincolo de simplitatea lor care contrastează cu restul lăcaşurilor de cult cu care se învecinează. O cruce cu cercuri pe fiecare din colţurile ei pare să sugereze pe Hristos cu rănile sale cu tot. Dar "pasărea" patrupedă de la altar? Un demon, spun ghidurile, sau vreo insectă considerată sacră la vremea aceea? Mister. După cum misterioase rămân şi benzile de decoraţie de colţ, prezente în mai toate bisericile de acolo, alternând triunghiuri de crom sângeriu cu albul-crem al pietrei. La fel, unii spun că ar fi reprezentări ale peisajului carstic şi frământat al Cappadochiei, în vreme ce alţii cred că este o reprezentare a mării. Ar fi atât Marea Roşie sau Lacul Tiberiadei din Biblie, cât şi "thalassa, thalassa" - atât de dorită şi, totuşi, perpetuu absentă din deşertul în care este reprezentată...
Aşa cum se întâmplă, în viaţă, ficţiunea dă uneori buzna spre a completa deficitul de "efect de realitate" al realităţii înseşi. După ce am scris despre acest text despre Cappadochia, am dat peste o descriere a ei fidelă în romanul lui Umberto Eco - Baudolino. Pentru a nu mai lungi lucrurile, transcriu acest fragment, rugând cititorul să creadă că rândurile care urmează sunt o descriere fidelă a oraşului Gőreme, din buricul Cappadochiei.
"Munţii ajungeau să fie tot mai aproape, şi cu cât se apropiau, cu atât îşi dădeau mai bine seama de felul lor. La capătul zonei pietroase, se ridicau treptat nişte munţişori pufoşi şi gălbui, ca şi când ar fi fost vorba, sugera Colandrino, de frişcă, sau nu, de grămezi de vată de zahăr, dar nici asta, de nisip puse una lângă alta, ca şi cum ar fi fost o pădure. În spate se ridica ceva care de departe păreau degete, dar erau colţi stâncoşi, care aveau în vârfuri ca un fel de căciuli de stâncă mai închisă la culoare, uneori în formă de tichie, alteori de calotă aproape turtită, care ieşeau în afară dinainte şi dinapoi. Mergând mai încolo reliefurile erau mai puţin ascuţite, dar fiecare apărea ciuruit ca un fagure, până ce se-nţelegea că acelea erau locuinţe, sau mai degrabă adăposturi de piatră în care fuseseră săpate nişte grote, şi la fiecare din ele se ajungea pe câte o scăriţă de lemn, scăriţele legându-se una de alta de la un cat la altul şi toate împreună formând, pentru fiecare dintre pintenii aceia de piatră, o ţesătură aeriană pe care locuitorii, care de departe încă semănau cu nişte furnici, le parcurgeau cu repeziciune în sus şi în jos.
În mijlocul oraşului se vedeau locuinţe adevărate sau mici palate, dar şi ele erau îngropate în stâncă, din care ieşeau în afară doar câteva braţe de faţadă, şi toate se aflau sus. Mai încolo se profila un masiv mai impunător, de formă neregulată, fiind şi el un singur fagure de grote, dar de o alcătuire mai geometrică, ca nişte ferestre sau uşi, şi în anumite cazuri ieşeau, din furnicarele acelea, terase, balconaşe şi arcade. Unele dintre intrările acelea erau acoperite cu pânzeturi colorate, altele cu rogojini de paie împletite. În fine, se aflau în mijlocul unei îngrădituri de muţi destul de sălbatici, şi în acelaşi timp în mijlocul unui oraş populat şi activ, chiar dacă nu era măreţ aşa cum se aşteptau." (pp.408-9)
"Hornurile zânelor", acele stranii alcătuiri în formă de ciupercă - pintene de zgură sau tuf vulcanic cu acoperiş de bazalt - pe care le descrie Eco la începutul pasajului există în realitate în văile Cappadochiei, pe lângă pintenii ţuguiaţi în care se află săpate locuinţele şi, mai cu seamă, lăcaşurile sacre ale zonei.
Şi continuă Eco în romanul său Baudolino descrierea oraşului acestuia fabulos de la marginea împărăţiei Preotului Ioan; îmi pare mai degrabă a fi un reportaj de astăzi, de la faţa locului, din Göreme, centrul Cappadochiei:
"Că oraşul era activ şi populat, se vedea după mulţimea care însufleţea nu străzile şi pieţele acelea o să spunem, ci spaţiile dintre un vârf şi un pinten, dintre masive şi turnuri naturale. Era o mulţime viu colorată, printre care se amestecau câini, asini şi multe cămile, pe care călătorii noştri le văzuseră deja de la începutul drumului lor, dar niciodată aşa de multe şi de diferite ca în locul acela, unele cu o cocoaşă, altele cu două şi unele dintre ele chiar şi cu trei. Văzură şi un înghiţitor de flăcări care se arăta în faţa unui cerc de locuitori şi ţinea de zgardă o panteră. Animalele care-i uimiră cel mai mult erau nişte patrupede foarte iuţi, folosite la trasul unor cărucioare: aveau trupul de mânz, picioarele destul de înalte cu o copită ca de bou, erau de un galben cu mari pete cafenii şi mai ales aveau un gât foarte lung pe care se înălţa un cap de cămilă cu două mici corniţe în vârful capului. Gavagai zise că erau camelopardali, greu de capturat pentru că fugeau foarte iute, şi numai monopozii le puteau urmări şi prinde cu laţul."
Nici picior de girafă, desigur, în acel spaţiu lunar, după cum nici cămile cu trei cocoaşe nu am văzut. Dar atmosfera comercială, redată de Eco în înşiruiri intoxicante de lucruri, mirosuri, texturi şi culori, este veridică. Într-adevăr, totul este de vânzare şi, dacă este să te mai poţi extazia acolo şi de altceva decât de peisagiul cel din altă lume, apoi numai de frumuseţea voluptuoasă a covoarelor de lână şi mătase ale zonei te mai poţi îndrăgosti:
"În realitate, chiar şi fără drumuri şi pieţe, oraşul acela era în întregime un târg de mărfuri uriaş şi-n orice spaţiu liber fusese pus un cort, ridicat un baldachin, întins un covor pe jos, pusă o tarabă orizontal pe două pietre. Şi se vedeau expuse fructe, carne tăiată (preferată, se pare, era cea de camelopardal), covoare ţesute în toate culorile curcubeului, haine, cuţine din obsidiană neagră, cupe de argilă, lanţuri din oscioare şi de pietricele roşii şi galbene, pălării cu formele cele mai ciudate, şaluri, cuverturi, cutii din lemn intarsiat şi apoi amfore pline cu lichide albastre, chihlimbarii, roz şi galbene ca lămâia şi scăfişe pline cu piper".
Am fost în fostul caravanserai al oraşului, cumpărat de un negustor de covoare şi transformat de el în atelier şi prăvălie. La un ceai de măr, fireşte: pretutindeni eşti rugat, implorat să intri la un ceai de măr în Turcia; retragerea din zarva şi vânzoleala de afară în răcoarea câte unei prăvălii, tihna parfumată pe care ţi-o oferă gazda, toate sunt forme de captare a bunăvoinţei tale, potenţialule client, spre a zăbovi asupra mărfii celui care te invită. Nu trebuie să cumperi nimic, fireşte, dacă nu poţi; dar de ce nu ai reveni tu cu prietenii tăi din nou mai pe seară, să mai stai de vorbă cu gazda ta la noi pahare de ceai de măr, poate totuşi?..Ei bine, în penumbra caravanseraiului, în vreme ce o studentă din grup se şi apucase să deprindă tainele ţesutului de covoare împreună cu femeile de la război, am mângâiat culorile neasemuite ale covoarelor acelora, stocate în straturi şi straturi ele însele, prin modul în care au fost făcute, apoi împachetate şi stocate din nou în straturi în aşteptarea vânzării, la întuneric, spre a-şi conserva minunea cromatică.
Despre covoare trebuie să vă mai vorbesc, mai cu seamă că am întâlnit în Turcia pe un admirator şi colecţionar al lor, Cristopher Alexander, arhitect şi profesor american de o izbitoare originalitate în concepţiile pe care le propovăduieşte de câteva decenii bune şi care sunt inspirate şi din modul în care covoarele orientale sunt ţesute. Mai apoi, vom regăsi povestea acestei între(întru?)ţeseri şi ca metaforă a spaţiului urban, a statului însuşi, în filosofia lui Deleuze şi Guattari, dar şi în cartea Indrei Kagis McEwen (Socrate's Ancestor-An Essay on Architectural Beginnings, MIT Press, 1997 third printing, © 1993). Ca şi poveştile ţesute în covor, arhitectura poate fi compusă în felul în care urzeala şi năvedeala se bat reciproc. La fel, ţeserea este o metaforă a oraşului însuşi, în care orizontalele şi verticalele nu se intersectează doar, ci şi se întrepătrund într-un acelaşi organism. Indra Kagis McEwen nu vede în planul lui Hippodamus din Milet o ilustrare a unui cartezianism triumfător, geometric şi abstract-raţional. Dimpotrivă, ea crede că oraşul, astfel proiectat din străzi perpendiculare unele pe altele, nu face decât să reia metaforic tema covorului ţesut, cel care devine, după ţesere, cum ne învaţă teoria sistemelor, mai mult decât suma părţilor din care este alcătuit. Covorul ca imagine a oraşului, aşadar.
Dar nu numai acesta este înţelesul pentru arhitecţi al ţeserii de covoare. Mai există unul, legat de facerea propriu zisă a arhitecturii, de modul în care elementele componente - planuri de separare şi spaţiile pe care le separă - se articulează unul cu altul, unul faţă de altul, în întreg. Era destul să priveşti felul în care lucrau cele patru femei, două câte două faţă în faţă, la acel război de ţesut, coordonându-şi mişcările într-un fel neînţeles. Disimetria devine adeseori mijlocul de compoziţie subtil prin care, într-adevăr, cea care făcea sfertul drept respecta tema în oglindă a celei de la sfertul stâng, dar introducea de asemenea, nolens-volens, diferenţă. Simetrice cu excepţia (semnificativă) a amănuntelor, covoarele căpătau astfel subtilităţi compoziţionale indescriptibile. Doar obişnuirea ochiului cu tema generală le va aduce vreodată în vizibilitate. Cu alte cuvinte, după oricât de mult timp, mai rămân detalii de explorat, de descoperit, de admirat într-o astfel de creaţie.
Covoarele nu aveau un "plan" pre-existent, mi-au spus ţesătoarele. Căzuseră în prealabil de acord asupra unui trame şi a unui model general (ca într-un jam session de jazz, pe temă standard), dintre cele câteva sute de modele diferite care există de când lumea în facerea orientală de covoare. Apoi, în vreme ce lucrau, aşadar când erau deja imerse în substanţa "textului", începeau variaţiile. Unele erau minore, ţinând de alăturarea de culori sau nuanţe neîncercată până atunci. Alteori era o alterare a unor elemente constitutive ale modelului, sau a relaţiei dintre acestea, a poziţiei lor în întreg; această "virusare" a modelului devenea, susţinută în patru partituri coordonate, noua temă compoziţională a covorului. În procesul "deplierii sale", această nouă compoziţie conferea identitate prin diferenţă covorului, înlăuntrul temei celebrate. Tema este cea care stabileşte relaţiile dintre părţi şi susţine textura de bază a compoziţiei. Cu alte cuvinte, tema dă o medie onorabilă, care, respectată cu stricteţe, asigură fără dubiu o anumită corectitudine şi eficacitate vizuală a rezultatului. De la această "medie de aur" în sus, intervine variaţia, inovaţia (înlăuntrul limitei pe care o reprezintă tema), abaterea de la regulă, dar o abatere la rândul său regulată, iar nu aleatorie. Cu alte cuvinte, este vorba despre superpozarea a două reguli: cea fondatoare, regulatoare a masselor mari, cea în care, pe textura căreia se va acomoda - sau nu - o a doua regulă, cea care destabilizează norma în numele unei norme noi. La rândul ei este însă o regulă "slabă", în sensul că "parazitarea" pe regula fondatoare nu duce la desfigurarea acesteia din urmă. Atunci când privim covoarele, putem să ne concentrăm pe două instanţe ale obiectelor: vedem totodată clar ce le aduce împreună, aerul de familie, pe deasupra oricăror variaţiuni la temă. Cel ce este mai atent la nou, după observarea regulii fondatoare, o poate trimite - vizual vorbind - în fundalul căruia îi şi aparţine de fapt, pentru a lăsa să se străvadă la suprafaţă diferenţa, regula "slabă", noul motiv.
Este vorba, probabil, despre o ilustrare a procedeului pe care l-am numit repetiţie cu regulă de iterare, urmând sugestia lui Deleuze din Diferenţă şi repetiţie. Aşezate unele lângă altele, covoarele dintr-o anumită familie de forme ne vorbesc în egală măsură despre similitudine şi despre neasemănare. Sunt ele, descendente ale unui aceluiaşi motiv recesiv, dar au cu toatele şi fiecare în parte diferite, unice.