Lumea ca teatru - Ziua 1: Elveţia - Cehia

La Basel, acolo unde are loc astăzi primul meci de fotbal al Euro 2008, se află unul dintre muzeele de artă cele mai vii din lume: Muzeul Tinguely. Pe malul Rhinului, cunoscutul arhitect Mario Botta a construit maşinăriilor artistului elveţian un spaţiu aparte, o scenă uriaşă pentru douăzeci de sculpturi-maşină care sunt în mişcare continuă, o iau mereu de la capăt. Tot la Basel, în Theaterplatz, e şi fîntînă-balet Carnaval din 1977 a lui Tinguely, o fîntînă compusă din părţi care se mişcă cu o graţie umană.

Jean Tinguely, născut la Fribourg în 1925, îşi petrece copilăria şi studiază arta la Basel, pentru ca mai tîrziu să se mute şi să trăiască la Paris. Moare în 1991, tot în Elveţia, la Berna. Colorata şi ludica Fîntînă Stravinski sau Fontaine des automates, realizată în colaborare cu soţia sa, artista Niki de Saint-Phalle, în 1982 - aflată chiar lîngă centrul Georges Pompidou, în Paris, este poate una dintre lucrările cele mai văzute şi cunoscute ale artistului elveţian.

Pe 27 octombrie 1960, în atelierul pictorului Yves Klein, nouă artişti semnau manifestului Noului Realism. Printre ei, şi Jean Tinguely. Deseori comparat cu arta pop şi considerat că are strînse legături cu dadaismul, Noul Realism însemna în primul rînd aducerea vieţii aproape de artă, înglobarea realului în opera artistică şi deci îndepărtarea de pictura abstractă.

În acest context, arta lui Tinguely înseamnă mişcare continuă. Dar, dincolo de relaţia cu Noul Realism, e legătura cu arta cinetică şi, de fapt, apare imposibilitatea de a-l încadra într-un curent artistic. Tinguely e unic, lucrările lui le simţi înainte de a intra în sala de expoziţie, de la distanţă, le auzi, fac zgomot (un zgomot perfect sincronizat cu mişcările, o muzică a zgomotului comparabilă cu muzica infernală creată de futurişti la începutul secolului XX), le simţi viaţa, ca atunci cînd ştii sigur că în spatele tău e o prezenţă umană. Atunci cînd le vezi, rămîi fără suflu: literal, sînt punerea în scenă a vieţii. Lucrarea din 1989, Eva Aeppli (numele unei alte artiste de origine elveţiană) şi locuitorii oraşului Calais - lucrare din şapte părţi, aflată în Zurich, în Galeria Bruno Bischofberger, este o piesă în sine, dincolo de o simplă instalaţie, are poveste, viaţă, o întreagă scenografie. Tinguely e deus ex machina, e creatorul din afara acestei lumi, dincolo de ea. Lucrările lui sînt complicate, întortocheate, de-o aparentă fragilitate, şi-ţi dau continua impresie a imposibilităţii de a fi fost create de o mînă omenească. Îţi vine să le urmăreşti la infinit, să le descompui mişcarea. Werner Spies consideră opera lui Tinguely "un recviem pentru mişcare şi stereotipurile legate de omul-maşină".

Eureka, din 1963-'64, gigantul de aproape opt metri înălţime, din oţel, roţi, tuburi de metal şi motoare, "sculptura-maşină-gigant-sonor", aflat în spaţiul public în oraşul elveţian Zollikon, este expresia tristă a absurdităţii invenţiei, a compulsivităţii inventatorului, a condamnării de a repeta la infinit aceleaşi mişcări, de a se automutila. Gigantul-maşină e umanizat şi cu atît mai mult e o fiinţă tragică, nefericită. Tinguely face în lucrările sale vii (care cer ingeniozitatea artistului) istoria lumii noastre moderne şi, mai mult decît atît, e vizionarul secolului XXI, secolul tehnologiei duse la maximum, acolo unde viaţa reală tinde să fie înlocuită cu totul de un alt tip de real. Maşinăriile sale fac lucruri neimportante, fac lucruri nenecesare - satiră adusă contemporaneităţii. El dă lucrărilor lui viaţă - şi tocmai asta atrage fiecare vizitator, de orice vîrstă, tocmai acest viu - dar, forţindu-le să repete la infinit acelaşi gest, el le sorteşte celui mai nefericit destin, acela al vieţii veşnice a omului-maşină.

Arta lui Tinguely e, cred, arta care te poate cel mai bine deschide către arta contemporană. Mecanismele artistului elveţian, viaţa lor, ce e dincolo de ea - se pot constitui în cea mai bună definiţie a artei contemporane. Tinguely poate fi cheia către înţelegerea artei şi către dorinţa de a o înţelege. Nu întîmplător, atracţia mea către arta contemporană s-a declanşat într-un moment precis: vizitarea expoziţiei de artă retrospectivă a artistei germane Rebecca Horn, ale cărei mecanisme-prelungiri ale vieţii sunt şi o prelungire a artei lui Jean Tinguely.
"Viaţa e mişcare. Totul se transformă, totul se modifică fără încetare. Să încerci să opreşti asta, să vrei să opreşti viaţa în mijlocul zborului ei şi apoi să capturezi acest stop într-o operă de artă, sculptură sau pictură, mi se pare o batjocură adusă intensităţii vieţii", spunea artistul elveţian, criticînd astfel arta trecută şi dînd definiţia artei sale - arta mea este viaţă. Arta este viaţă.

Lucrările lui Jean Tinguely sînt foarte prezente pe site-ul youtube.com. Nu întîmplător. Aşa cum fragmente masive de meci vor fi postate aici, tot aşa oamenii au simţit nevoia să filmeze şi apoi să pună online oamenii-maşină ai lui Tinguely:
Fîntîna Stravinski: http://youtube.com/watch?v=ch8wAnfQNgY
Sculpturi-maşini din cadrul muzeului Tinguely din Basel: http://youtube.com/watch?v=hsfvsBxVxbk / http://youtube.com/watch?v=yaisD756Ats / http://youtube.com/watch?v=S0rVxhYFlwM
Carnival Fountain, în Basel: http://youtube.com/watch?v=zgS1LOMaLCM

Acestea sînt doar cîteva exemple. Odată ce intraţi pe youtube, veţi avea surpriza să vedeţi că sînt 190 de video-uri cu lucrările lui Tinguely din întreaga lume.

Pe 21 august 1968, un tînăr care abia împlinise 30 de ani se tîra pe acoperişul unei clădiri din piaţa Wenceslas din Praga, cu obiectivul camerei sale de fotografiat îndreptat înspre strada din faţa sa. Cu cîteva ore mai înainte, îşi fotografiase propriul ceas ataşat mînii stîngi - indicînd miezul zilei, contrastînd cu fundalul străzilor pustii ale unui oraş fantomatic: această migraţie a vieţii umane în adăposturi nevăzute era ea însăşi un simptom a ceea ce avea să urmeze. Josef Koudelka fotografia acum miile de soldaţi aparţinînd trupelor Pactului de la Varşovia care mărşăluiau însoţiţi de tancurile lansînd şarje asupra autobuzelor, clădirilor şi oamenilor. Uvertura catastrofei politice comuniste a sfîrşitului anilor '80 îşi găsea astfel tema muzicală în sonorul dominat de gemetele celor răniţi, în strigătele protestatarilor adulîndu-l pe Dubcek, şi în şuieratul gloanţelor care trebuiau să le reducă vocile la tăcere. Au rămas imortalizate scene memorabile: unii oameni aruncînd cu pietre înspre trupele sovietice, alţii rugînd soldaţii să se întoarcă la casele lor şi, în sfîrşit, un tînăr descheindu-şi cămaşa şi provocînd soldaţii să îl împuşte în piept.

Occidentul a putut realiza adevărata dimensiune a dramei cehilor abia un an mai tîrziu, cînd, graţie intervenţiei "la negru" a agenţiei Magnum, negativele lui Koudelka au călătorit clandestin dincolo de Cortina de Fier, unde au fost publicate anonim în The Sunday Times Magazine cu iniţialele PP - Prague Photographer. Şi totuşi, în ciuda notorietăţii pe care această serie de fotografii i-a adus-o, Josef Koudelka nu s-a definit niciodată ca fotojurnalist. Şi-a început cariera fotografiind piese de teatru, şi-a găsit pasiunea în surprinderea vieţii ţiganilor din Slovacia şi România (pe 19 august tocmai se întorsese din România), supuşi, pe atunci, unui proces de intensă normalizare a vieţii lor nomade. El însuşi un homeless - casa sa este în sine însuşi, aşa cum avea să declare mai tîrziu - Koudelka a emigrat în 1970, mai întîi în Marea Britanie şi mai apoi în Franţa. Totuşi nu a mai avut niciodată un cămin, fiind mereu pe drumuri, încercînd să surprindă, aşa cum el însuşi mărturiseşte, ultimele vestigii ale unei lumi care dispare.

Curatoarea şi istoricul artei Ana Farova spunea despre Koudelka că artistul nu fotografiază realitatea în sine, ci aşa cum şi-o imaginează şi o simte. Koudelka părăsise scenele teatrului pentru a căuta teatralul din lume. Fie că este vorba despre fotografiile sale portretizînd ţiganii, episoadele invaziei sovietice, marginile geografice ale Europei sau dezolantele situri industriale din Cehia postcomunistă (observăm, am putea spune, de-a lungul corpusului operei sale, deziluzia faţă de istoria individului şi abandonul progresiv al acestuia, în favoarea inanimatul unor peisaje aproape ireale), Koudelka nu este un simplu observator, co-participînd la stările de lucruri surprinse în lucrările sale. Artistul creează el însuşi o realitate de un alt ordin. Aşa cum avea să declare ulterior, fotografia sa reprezintă pur şi simplu o reacţie la ceea ce viaţa de zi cu zi are mai interesant să ofere.

Dar revenind, ca într-un cerc, la Praga verii lui '68, vom recunoaşte că gestul spontan şi dorinţa compulsivă de a imortaliza pe film evenimentele ce aveau loc sub ochii lui fac din Koudelka un artist care transmite posterităţii unul din cele mai importante mesaje ale istoriei tulburi a secolului XX.