O zi la ICR Berlin - Ziua 2: Germania

Ţârâitul soneriei mă izbeşte ca o ghiulea în emisfera stângă a creierului. Fac un efort major să îmi deschid ochii şi constat cu ironie că e luni. Mă urnesc dificil din aşternuturi şi orbecăiesc după telefonul mobil, în încercarea de a afla cât este ceasul. Soneria de la uşă repetă cu insistenţă hârâitul infernal. În acelaşi moment sună şi deşteptătorul mobilului. Nu mai suport. Mă reped înspre intrare şi cu un gest mărinimos deschid uşa. Cu o privire un pic jenată de deranjul provocat, tânărul regizor oaspete al ICR încearcă politicos să îşi ia rămas bun şi să clarifice cu mine ultimele detalii înainte de plecare.

Locuiesc la etajul al II-lea în clădirea Institutului Cultural Român din Berlin. La parter şi etajul I sunt birouri şi sălile de conferinţă, la etajele al III-lea şi al IV-lea stau două familii de americani bursieri ai Colegiului Ştiinţific, cu care împărţim clădirea. La ultimul etaj (al V-lea fără lift) avem un spaţiu de cazare. Aici stau de regulă invitaţii noştri, care de fiecare dată când au vreo nelămurire se opresc la mine la uşă.

După ce stabilesc cu domnu' regizor să ne vedem în 5 minute jos în institut, o privire scurtă către ceasul de pe perete mă lămureşte că este ora 8.10. Pe telefon am 3 apeluri ratate: unul de la colega mea de la Bucureşti, două de la birou. În 10 minute am făcut duş, m-am îmbrăcat şi am coborât la birou. În salon mă aşteaptă întreaga echipă de film, pe care urmează să o însoţesc la aeroport. Se fac poze, primim DVD-uri, între propoziţii apuc să dau şi eu drumul calculatorului. Dar atât. Drumul dus-întors la aeroport durează cam o oră.

Pe la 10.00 ajung din nou la birou. Cititul mail-urilor şi prelucrarea lor îmi ocupă mai tot timpul cam o oră. De obicei se fac două, deoarece mai am urgent de actualizat ceva pe site, mai sună cineva la telefon, mai avem câte un oaspete, care doreşte să viziteze institutul. Între timp îmi permit o ţigară chinuită cu colega mea Beatrice. Şi ca un făcut exact în momentul respectiv apare şi Gabriel, care urăşte fumul de ţigară şi, strâmbându-se cumplit, îşi expune din uşă doleanţele.

Cum necum se face şi ora 13.00, când consider că ar fi cazul să îmi iau micul-dejun-prânz. Acesta constă, în cel mai bun caz, într-o supă de la cantina de la două străzi distanţă iar în cel mai rău caz, în ceva total nesănătos de ronţăit de la alimentară.

După-amiaza e mult mai liniştită. Redactarea proiectelor şi a comunicatelor de presă este însoţită de ciocăniturile artistului din sala mare, care tocmai îşi montează lucrările pe perete. Din când în când mai intervine cu un strigăt de ajutor şi la noi în birou. Telefonul sună încontinuu. Mâine avem mare eveniment mare! Pe la ora 15.00 expoziţia e aşezată, iar în sala de spectacole încep să repete tinerii muzicieni pentru concertul de mâine. Nu am menţionat că biroul meu este practic încadrat de sala mare şi cea de concerte...

Într-o zi fără evenimente culturale în institut, ora 17.00 îmi aduce un zâmbet pe buze. Deşi sunt încă la birou încep deja să îmi fac planurile de ieşit în oraş. Mobilul sună, ofertele curg. Nu degeaba e meci diseară... De o săptămână mă tot tachinez cu prietenii francezi pe tema asta. Atmosferă tensionată!

Pe la ora 17.10 urc în viteză stingherul etaj până la mine în locuinţă pe tonurile începătoare ale saxofonului vecinei de deasupra. Mă schimb rapid, îmi pun ochelarii de soare şi părăsesc incinta. Gata, seara este numai a mea. Fiindcă "Berlin, du bist so wunderbar, Berlin"!

(Andreea Dinca
Referentă de comunicare vizuală, Institutul Cultural Român "Titu Maiorescu", Berlin)