Prima dată am fost la Berlin în 1996, la invitaţia revistei StadtBauwelt, care a şi tipărit atunci un număr dedicat Bucureştilor. Oraşul era un şantier, zidul se dărâma şi apăreau noile pieţe şi noile edificii care să le mărginească. După ce crescuse ca două oraşe, pe graniţa dintre ele apăruseră, firesc, cartierele mărginaşe. La unificare, cele două periferii s-au trezit, dintr-o dată, ca parte a centrului celui de odinioară şi a celui viitor. Blocurile comuniste au fost îmbrăcate în aluminium şi periferia a fost brusc îmbunătăţită. Au apărut, pe fosta limită, monumentele. Probabil, cel mai important este extinderea Muzeului Berlinului cu fabulosul memorial evreiesc, al lui Daniel Libeskind, pe care l-am văzut abia anul trecut.
De toată mirarea a fost, în 1996, întâlnirea cu şeful de atunci al monumentelor istorice. Fosta Stalin Alee se restaura; dar ce spun eu? Se îmbunătăţea arhitectura sa originară, cu porţelan de Meissen. Eu, de colo, cu pedepsirea monumentelor; dânsul, de vizavi, cu caracterul democratic al bulevardului, care deschidea o arteră de egală consistenţă de la periferie până în centru. Eu, de colo, cu cartierul-parc proiectat în Berlinul de vest de mari arhitecţi ai anilor 50; dânsul, de dincolo, cu anti-modernismul care făcea un arc peste timp între arhitectura lui Hensellman şi postmodernism. În fine. Lucrurile sunt făcute, oraşul s-a reunit sub mantia arhitecturii modern-imperiale a lui Helmuth Kohn. Cu excepţia minunii de la Reichstag (arh. Sir Richard Rogers), nimic tulburător în afara scării uluitoare a noilor edificii. Cupola transparentă a parlamentului reface silueta edificiului, dar mult mai puţin prezentă decât ar fi fost dacă era cu adevărat reconstruită. Grafitti-urile soldaţilor ruşi sunt aduse la lumină, într-o amintitoare coprezenţă de nou şi vechi. Transparenţa e democratică, ne-a spus arhitectul: adică, boborul calcă pe cupolă, pe simbolul puterii şi văd cum lucrează aleşii săi. Uneori văd prea bine: se pare că a existat cel puţin un caz de spionaj datorat hyper-transparenţei: au fost fotografiate, din cupolă, documente aflate pe mesele parlamentarilor. Coada la transparenţă este imensă.
Massa imensă a noului rade trecutul cu inocenţă; trecutul rămâne prezent doar ca urme, ca trasee în ghiduri, ca palide vestigii. Se vând la Berlin, cu nonşalanţă, ghiduri care să îţi poarte paşii fie către noile edificii de după unificare, fie către ceea ce a rămas (mult!) din arhitectura nazistă. Fiul lui Speer restaurează stadionul unde s-a deschis Olimpiada din 1936. Ministerul aerului, al lui Göring e refolosit tot ca minister, pentru că arhitectura în sine nu poate fi pedepsită pentru păcatele celor care au proiectat-o. Dar aceste păcate pot fi contrabalansate. Memorialul Holocaustului, a lui Peter Eisenman, e un câmp (semnificativ restrâns ca suprafaţă în raport cu proiectul iniţial) de prisme de beton. Morminte tăcute, strânse unul într-altul într-un cimitir labirintic, în care te scufunzi pe măsură ce înaintezi spre centrul lui, absent. Chiar s-a reproşat memorialului tăcerea sa deliberată, caracterul său non-semnificant. Arhitectul a răspuns că, da, tocmai despre asta e vorba: ce e de spus, despre ceea ce este incomprehensibil?
Varşovia este, într-un anumit fel, pandantul Berlinului. Pedepsit de nazişti pentru revolta din 1944 (trupele ruseşti ajunseseră pe Vistula, dar nu au contra-atacat, ca să salveze insurecţia; dimpotrivă, au interzis ostaşilor polonezi din rândurile sale să treacă ei râul: au aşteptat masacrul, spre a ocupa apoi oraşul distrus), oraşul ras a renăscut în două feluri. Primul fel este reconstrucţia stalinistă, care face din Varşovia (după Moscova, fireşte) terenul propice pentru studierea acestui fenomen arhitectural. Palatul Culturii încununează rescrierea urbei şi, culmea, astăzi place - statistic vorbind - locuitorilor. Al doilea fel este cartierul medieval, Stare Miasto. Profesorul Gh. Curinschi Vorona ne povestea despre el la curs, cu aceeaşi neliniştită uluire cu care l-am vizitat şi eu mai târziu. Pe scurt, el a fost reconstruit integral, după releveele impecabile existente în arhivele şcolii de arhitectură (propun să nu ne bazăm pe aceeaşi resursă în cazul centrului istoric al Bucureştilor...). Din punctul de vedere al restauratorilor, cartierul - cel mai vizitat de turişti - este un simulacru, un Disneyland. Din punctul de vedere al oraşului, este o ridicare împotrivă, de felul celei practicate de Neemia asupra Ierusalimului celui ruinat. Oraşul s-a ridicat împotriva uitării, a violenţei cu care s-a dorit ştergerea lui de pe hartă. N-o fi corect, dar este înălţător: cartierul vechi este un memorial. Cât despre memoriale. L-am văzut pe cel al revoltei din 1944. Bine făcut, bine documentat şi, mai ales, violent anti-comunist (nu e de mirare, e făcut într-o astfel de atmosferă generală): care a trădat, pactizând cu naziştii, iese evident stigmatizat, dar parcă nu atât de definitiv precum o fac aceia care s-au dat cu ruşii. În fine, poate a fost doar o impresie...
