Nu am nici măcar meritul de a fi descoperit singur că Manoel de Oliveira e cel mai importnt cineast portughez, informaţia asta mi-a fost dăruită şi n-o să fac gafa de a identifica sursa, care s-ar supăra. Dar nu mă poate împiedica să-i mulţumesc. Cum până acum am văzut, cu excepţia filmelor elveţiene, toate filmele citate cu (hyper)link, îmi şi vă voi propune ficţiunea că aş fi văzut filmele despre care voi scrie. Va fi şi asta un soi de test şi hai să explic ce şi cum. Un prozator român, de naţionalitate bucureştean, de meserie nuvelist, care a vrut să fie cronicar sportiv şi a fost, introdusese, cu destui ani în urmă, un concept-metaforă prea puţin valorificat ulterior: ochiul de divizia A. Nu mă pot baza, în încercarea de a sugera personalitatea artistică a cineastului portughez, care până ieri îmi era necunoscut, decât o varietate a speciei, pe care am putea-o numi,
Sigur că mi-ar fi mai lesne să scriu despre Enrique navigatorul, fără a cărui bibliotecă de portulane don Cristobal ar fi făcut şi acum turul mânăstirilor iberice şi n-ar fi ajuns la curtea majestăţilor catolice. Şi, poate, nu numai furtunoasele insule Falkland, ci întreg bicontinentul interoceanic ar fi fost numit maluin. Cu mici enclave batave portocalii, ca acum. Îmi place să cred, fără nici o bază, că filmul Cristóvăo Colombo - O Enigma are în el ceva din interzisa istorie cu dacă, sugerată în fraza introductivă. Înainte de a face primul pas mai departe, să nu omitem precizarea necesară evitării reflexului confuziv. În portugheză "o" e articol hotărât enclitic, nu articolnehotărât/numeral ordinar, ca în română. Traducerea titlului filmului e, deci, Cristofor Columb - enigma, iar nu "... o enigmă", cum am putea fi tentaţi să citim grăbiţi. E o nuanţă esenţială.
Enigma începe, însă, mult înainte de trama filmului, din momentul coroborării datelor fişei signaletice a regizorului, aşa cum sunt ele oferite de enciclopedia online de cinema. Ar însemna ca filmul să fi fost făcut la vârsta de 99 ani. Dar, cum primul titlu din filmografie e datat 1931, trebuie să acceptăm evidenţa. Mai rămâne, atunci, această biografie, o enigmă? Ba chiar acum devine cu adevărat o enigmă, aş îndrăzni a zice. Dar, mă veţi întreba, biografia lui Andrzej Wajda nu e şi ea o enigmă, dacă a făcut Katyn la 81 ani? Ei, bine, nu. Biografia unui oarecare s-ar fi putut frânge, incidental, înainte de decontarea datoriei majore de credinţă, nu şi a unui artist angajat, nu şi când această datorie e legată de perseverarea diabolică în minciună incriminatoare a criminalilor de la Katyn, la premiera filmului. Enigma lui don Manoel merge, însă, mai departe. nu numai că regizează filmul, ci interpretează şi personajul principal, la vârsta senectă. Alt actor îl redă la tinereţe. Personajul nu e numai coscenaristul filmului, alături de soţia sa, nu numai autorul cărţii ecranizate, nu numai personaj principal, ci, inimă a enigmei, qasiomonim, sau pe româneşte tiz al bătrânului cineast. Ceea ce sugerează o legătură subterană, o asumare de voce. Ceea ce face din film un soi de mărturie de credinţă. Cartea însăşi redă experienţa reală a cuplului da Silva, o călătorie cu scopul de a demonstra că istoricul personaj devenit legendă ar fi fost el însuşi portughez. În faţa uneia din cele mai provocatoare pagini documentare ne simţim ca arheologii şi începem a le întrevedea enigma meseriei. Dincolo de răbdarea decopertării, dincolo de ştiinţa deducţiei, dincolo de vrăjitoria subtilelor intrumente fizico-chimice auxiliare, degetele arheologilor trebuie să împrumute deva din sensibilitatea bioenergoterapeuţilor, trebuie să simtă culoarea vibraţiei fosilelor, a aşchiilor se silex şi obsidian, a fragmentelor ceramice, din care trebuie reconstituit mamutul lui Cuvier, trebuie înviată istoria. Aşa ne simţim în faţa paginii filmului citat. Cu poezia ei apoftegmatică: viaţa e călătorie, viaţa e enigmă. Sigur că îmi dau seama că ce-am spus despre film mai mult derutează decât informează, dar n-am făcut decât să respect regula imprimată a jocului. Să sugerez o enigmă despre anigma construită în film. Dubla enigă, de fapt. a personajelor mărturisitoare şi a cineastului însuşi.
Ajuns aici, realizez că personalitatea lui don Manoel de Oliveira e un filon bogat, care merită valorificat şi în meciurile ulterioare ale Portugaliei, fără a ne repeta.
Îi vom contrapune azi un personaj ceh pitoresc, actorul Vladimír Menšík. O figură familiară, prezentă în cele mai multe filme cehe din anii 60, chiar 70. La fel de prezentă în seriale TV, dintre care Arabela a rulat de două ori, în anii 80 şi în anii 90 la televiziunea română. Actuala generaţie următoare, aflată deja puţin dincolo de vârful probabil al distribuţiei statistice virtuale a navigatorilor LiterNet.ro îşi aminteşte serialul din ambele ocazii, iar cea de dincoace de acest vârf, cea încă adolescentă sau la prima tinereţe din a doua. Iar generaţiile mai vechi, până la a mea, şi-l amintesc pe actor tocmai din filmele cehe, foarte populare în anii 60 târzii. Revenind la acesta din urmă, caracteristica lui identitară ţine de paradox: A jucat foarte rareori roluri principale. Termenul e prudent, săpături de mai mare acurateţe ar putea dovedi ca n-a jucat niciodată un rol principal. Dar palmaresul său foarte bogat se întinde de la roluri de plan secund, aşa numitele Supporting Roles, în limbajul ceremonialului Oscar, la figuranţi cu tava. Dar a lipsit din extrem de puţinele filme cehe ale acelor ani. Dacă ai vedea un montaj de pelicule fără subtitrări, fără sonor şi fără generice, le-ai recunoaşte imediat pe cele cehe după figura bonomă a personajului nostru, actorul reprezentativ ceh prin excelenţă.
Personajul lui generic e cehul mediu, contemporanul de pe stradă, familist, explicit sau implicit, modest, săritor, cumsecade, blajin, bonom, masiv, de încredere, defel dramatic, expresiv şi posesor al humorului ceh subtil şi greu de sesizat. Vladimír Menšíkeste însăşi emblema filmului ceh, dincolo de marii artişti care-i depăşesc graniţele culturale. Iar Cehia însăşi îi respectă memoria. în localitatea sa natală, Ivančice, aflată la 30 km sud-vest de Brno, există nu numai un muzeu dedicat personalităţii lui, ci şi o stradă cu numele lui. Iar în Brno există un local public, o cafenea, ce-i poartă numele. Nu cred să existe cafenea, în Cehia, unde sa nu găseşti bere, aşa ca nu pot să nu presupun că berea din cafeneaua Vladimír Menšíkdin Brno trebuie să aibă un gust special. Îmi place să cred că după un număr determinat der pahare, lumea de pe stradă ţi s-ar putea colora după voinţa şi vraja pisicii din filmul referit în articolul anterior, primul din serie.