Culori, sunete şi cuvinte la Istanbul - Ziua 5: Turcia

De aproape doi ani de când locuiesc în Istanbul, în zona europeană, Pera de ieri, Beyoğlu de azi şi de fapt de mai bine de zece ani de când am întâlnit Oraşul, încerc să îi ghicesc culorile şi sunetele. Şi nu este nici pe departe o întreprindere uşoară. Să vă explic de ce.

Istanbulul are culoarea apei - uneori e albastru ca să mulţumească Bosforul cel pretenţios, alteori este verde în cinstea Mării Marmara, calmă şi odihnitoare sau primeşte strălucirea Cornului de Aur/Haliç, jucându-se în spiralele de pe vasele pictate la Kütahya. Şi invariabil peste aceste culori se suprapune imaginea pescarilor de pe Podul Galata, prezenţi "la datorie" şi atunci când totul pare a se colora în gri de la ploile nesfârşite.

În luna aprilie, culorile se amestecă: oraşul este cucerit de lalele. Simbol cultural extrem de puternic, prezent pe ceramicele de Iznik, în finele picturi făcute cu tehnica ebru - pictura hârtiei marmorate - sau pe catifelele caftanelor, lalelele se întorc în peisajul Istanbulului în forţă, din dorinţa parcă de a apropia trecutul istoric şi de a reaminti că de aici au pornit către Olanda şi faima lor europeană ulterioară. Lalelele Istanbulului din primăvara aceasta au fost roz, roşii, galbene, albe şi multe, multe negre. S-a protestat că primăria a cheltuit prea mulţi bani pentru plantarea lor, dar în cele din urmă o lună întreagă ne-am bucurat de prezenţa lor şi cu adevărat Istanbululul s-a transformat într-un oraş al lalelelor.

Pentru că suntem în luna Euro 2008, trebuie să vă mărturisesc că atunci când campionatul intern de fotbal este în plină desfăşurare, lucrurile devin mai simple: Istanbulul se colorează în roşu si galben, dacă ne întâlnim cu suporterii Galatasaray sau, din contră, roşu se transformă brusc în albastru daca pe steaguri scrie Fenerium... adică Fenerbahce. Uneori lumea chiar se vede în alb şi negru, respectând imnul echipei care ne anunţă că "pământul este negru iar cerul alb...campion Besiktas/yer siyah, gök beyaz, sampiyon Besiktas." De trei săptămâni încoace însă, steaguri uriaşe galben-roşu domină cele mai populare zone din partea europeană a oraşului, semn că în acest sezon aceasta este combinaţia la modă. Dar vara asta ştiu sigur că se poartă roşu si alb, culorile echipei naţionale a Turciei.

De la geamul biroului meu de la ICR Istanbul nu reuşesc să prind toate schimbările culorilor. Cel mai bine remarc culoarea peticului de cer care-mi indică starea vremii sau cea a frunzelor din copacii din curtea Bisericii Greceşti de vis-à-vis. Semn că timpul trece repede, repede, între proiecte şi pregătirea lor - au confirmat participarea? sunt gata invitaţiile? cum au ieşit afişele? etc, etc. - invitaţi - aşteptaţi cu nerăbdare la aeroport, după multele convorbiri telefonice sau schimburi de emailuri, emoţia spectacolului/vernisajului/conferinţei-cum va reacţiona publicul turc de data asta? şi evaluări-a fost bine? a prins? repetăm şi anul viitor proiectul? - şi, nu în ultimul rând, întâlniri-mulţumim pentru interes, după cum vedeţi nu suntem o echipă mare la ICR Istanbul, dar Vă aducem România în culori, sunete şi cuvinte! / Renklerle, seslerle, sözlerle, Romanya'yı size getiriyoruz!, aşa cum anunţă şi sloganul nostru. Iar culorile afişelor noastre, care se adună lună de lună şi pe care le avem expuse drept carte de vizită, se integrează şi ele din ce în ce mai bine culorilor Oraşului.

Din biroul meu de fapt interacţionez mai ales cu sunetele: ICR Istanbul este în centrul modern al oraşului, în Piaţa Taksim, punctul fierbinte al oraşului. Sunetele sunt foarte variate: aud în general două din cele cinci rugăciuni zilnice, aşa încât vocea muezinului din geamia din apropiere îmi este familiară; trec salvări către cele trei spitale din apropiere; sosesc maşinile de poliţie pentru a supraveghea o demonstraţie; cântă o fanfară militară otomană - mehter - sărbătorind a 555-a aniversare a cuceririi Constantinopolului (29 mai 1453); se blochează traficul şi se aud claxoanele; trece tramvaiul nostalgic prin Taksim către strada Istiklal; cântă cocoşii în curtea Bisericii Greceşti sau pur şi simplu bate vântul, tare, tare, cum parcă doar în Istanbul reuşeşte. Acestea sunt sunetele care vin din exterior. În interior povestea e diferită... imprimanta, telefoanele, faxul, muzica pe care o ascultă colegele mele, postul meu de radio turcesc, numit, cum altfel, Oxigen, sunetele paşilor dintr-un birou în altul sau întrebările şi răspunsurile. Foarte rar se întâmplă să fie linişte.

Prin culori, sunete şi cuvinte aducem şi în Istanbul fragmente din cultura română. Până acum publicul turc a reacţionat foarte bine la sunete, recunoscând în cele venite din România şi unele familiare, comune. Culorile încep şi ele să îşi găsească admiratorii iar cuvintele se traduc treptat, sperând că îşi găsească cititorii. Şi totuşi distanţa noastră de fotbal nu este mare: în Istanbul, prima reacţie la România este "Hagi-Lucescu-Popescu", urmată de un zâmbet larg. Şi abia după aceea începem să povestim despre cine suntem noi şi ce facem la ICR Istanbul....


(Drd. Silvana Rachieru
Director adjunct ICR Istanbul)