15.06.2008
În Turcia am văzut mai pe îndelete Istanbul şi Ankara. Am mai spus asta: dacă suntem norocoşi, într-un viitor oarecare Bucureştiul va ajunge să semene cu Istanbul (cel din Cornul de Aur). De asemenea, dacă va reuşi să îşi repună în lumină arhitectura interbelică, va putea să semene cu Ankara. Capitala Turciei este sub un permanent asediu militar. Acolo, în centru, cel mai teribil loc este Memorialul lui Atatürk. Locul este cât se poate de înfricoşător, în maniera solemnă a memorialelor interbelice. Garda se schimbă cu răcnete guturale, asiatice. Mormântul este, însă, bizantin. O boltă în mozaic de aur veghează sarcofagul. Să ne întoarcem, însă, la Istanbul. Mai ales că avem o autostradă americănească de la Ankara la Istanbul. Oraşul este acromegalic extins pe două continente. O parte din drum, după ce ieşi din capitala economică, case de urgenţă provizorii devenite permanente umplu pe zeci de kilometri peisajul. Dar, în centrul bizantino-otoman, acolo sunt minuni indescriptibile. Vă rog, după ce vă veţi fi săturat de arhitectură bizantină (dar nu e uşor să o faceţi, prietenul Alexandru Nancu bate Constantinolopea de câţiva ani doar ca să vază fostele biserici, de la Iisus în Chora până la bisericile lui Ferdinand Lipps, Izvorul Tămăduirii, sfânta Irina cea iconoclastă sau, da, din nou şi din nou, Sfânta Sofia cea nespus de stranie), să vă dedicaţi câteva zile numai moscheilor făcute de Sinan Paşa. Arhitectul otoman prin excelenţă, acel Mimar Hasan care, cam pe vremea lui Michelangelo, construia după aceleaşi reguli de aur pieţele introvertite de dinaintea moscheilor sale. Arhitectura lui Mimar Hasan Paşa este genială. Este o pierdere pentru orice profesionist într-ale arhitecturii să nu fi cunoscut această creaţie non-creştină, dar sublimă la fel ca orice biserică aleasă.

Iar bazarul, în care s-au făcut, probabil, primele capitaluri cinstite din România după 1989, în Laleli, este un labirint parfumat, cu mirodenii şi nimicuri, cu aur şi kitsch în părţi egale. E uşor să te pierzi în el. Nu o veţi face, desigur, dacă sunteţi atenţi la loc şi nu neapărat la marfă. În orice caz, negustorul turc este însăşi definiţia prieteniei. Un ceai din coajă de măr vei bea oricând cu el, chiar dacă vei insista la nesfârşit să nu cumperi nimic (vast program!).

Ce să vă zic? În 2006 am avut privilegiul de a fi primit, ca junior al unei delegaţii alese participând la o conferinţă dedicată lui Brâncuşi, de Patriarhul Ecumenic al Constantinopolelui. În paranteză fie spus, Universitatea de arte Mimar Hasan, că tot vorbirăm de el, a organizat un incredibil simpozion brâncuşian. Encomiastic, fireşte, vetust ca metodă de prezentare, dar somptuos. Rectorul a venit doar la sfârşit (rectorii turci sunt la fel de bine păziţi şi reprezentaţi ca şi miniştrii), cât să ne dea ceva diplome şi medalii. Revin la patriarhie: cetatea asediată care este Patriarhia splendorilor de odinioară ne-a primit cu bunăvoinţă, Patriarhul, amabil, ne-a primit preţ de vreo jumătate de oră, am şi poze cu dânsul. Un bătrânel afabil şi, evident, patriarhal. Ce să ne dea? Un pliant cu întoarcerea moaştelor Sf. Ioan Chrisostomos acasă. Le dăduse înapoi Papa Ioan Paul II, cu fast. Le-am venerat în catedrală, care îmi amintea, nu ştiu de ce, de o biserică brăileană, sau de biserica bulgărească din Tulcea. De altfel, am avut impresia stranie că, după ce am trecut Dunărea la Cernavodă, până la Ankara, am parcurs riguros acelaşi mediu, cu aceeaşi geografie, cu aceiaşi climă, cu aceeaşi arhitectură spoită în alb. Revin: la Istanbul, creştinii nu sunt deloc bine primiţi, iar patriarhia ecumenică este, din vreme în vreme, cercetată de habotnicii islamişti.

Bine. Nici o legătură cu Cehia, fireşte. În 2000, am călătorit cu Simona pentru câteva zile la Praga, venind de la Budapesta, unde eram fellow la Collegium Budapest. Ne sărbătoream zece ani de căsătorie. Nu vă mai spun câţi împlinim în vara asta. La Brno, norii erau atât de joşi şi de gravizi de apă, încât păreau că se prăbuşesc peste tren. Vameşilor slovaci le doresc să se spânzure, ca breaslă, pentru că n-am trecut în viaţa mea prin umilinţele prin care am trecut atunci. În fine. Mănâncă şi ei o pâine, bieţii, ca şi ai noştri (destul de albă, de altfel). La Praga ne-a luat un taximetrist şmenar, ca şi la Bucureşti, care ne-a jupuit de bani până la hotel. Dar oraşul în sine face toţi banii şi, de asemenea, vă rog să îl vedeţi măcar o dată în viaţă. Cârnaţii şi berea sunt minunate. Asta vă va ajuta să supravieţuiţi ieftin, în vreme ce veţi vedea vechiul oraş, dimprejurul castelului şi al catedralei, precum şi de peste Vistula. Face toţi banii!



1 comentariu

  • mimar
    [membru], 01.07.2008, 15:34

    numele arhitectului nu este Mimar Hasan mimar in limba turca inseamana arhitect si in acele vremuri nu exista numele de familie era de ajuns sa scrii arhitectul Hasan altfel insemnand arhitectul arhitectul Hasan nu-i bai omul cat traieste invata

Publicitate

Sus