Ce mai rămîne de spus? - Ziua 11: România

Ce v-aş mai putea spune despre sacrosancta noastră bucătărie, mai ales după atît de disputatul episod No Reservations al lui Anthony Bourdain?

Dacă deschizi pagina Romanian cuisine pe Wikipedia, primele rînduri care îţi sar în ochi sunt zicalele şi proverbele neaoşe despre mîncare. Să citam doar cîteva: "Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, c-am mîncat şi iar mi-e foame", "Dragostea trece prin stomac" sau "Mîncat bine, băut bine, dimineaţă sculat mort". V-aţi saturat? Şi eu.

România este locul miraculos unde relaţiile dintre oameni, în multe şi surprinzătoare feluri, sunt definite de mîncare. Soacrele şi nurorile se detestă pe criterii de ciorbă. Copiii, ajunşi adulţi, se tratează de obezitate şi depresie din cauză exceselor îndesate pe gît de mame iubitoare. Musafirii devin dependenţi de Colebil după ce gazda i-a admonestat cu celebrele: "Vaaai, da' mai serviţi, că mă supăr" şi "Luaţi, luaţi, că mai este". Hypermarket-urile sunt temple în care - asta este doar o bănuială personală - anumite familii au ajuns să locuiască. Doctorii primesc gîşte vii, miniştrii pot fi corupţi cu caltaboş, iar diaspora oftează după leuştean, telemea, savarine şi ţuică.

Dacă ţineţi neapărat să discutăm despre restaurante "cu specific", situaţia e paradoxală şi oarecum tristă. Bucătarul român profesionist a rămas - în cele mai multe cazuri - blocat undeva între meniul succint de cîrciumă, rîntaşul de cantină şi masa festivă de partid şi de stat. Turnuleţele de maioneză, decoraţiunile din feliuţe de gogoşar, ca şi deserturile cu crema vîrtoasă de margarină sunt (încă) mari hituri în rîndurile acestei onorabile profesiuni. Unde să mergi cu un oaspete de altă cultură culinară? În afară de unele şi mereu aceleaşi accidente fericite, aşa cum spuneam, situaţia e tristă şi orizontul cenuşiu.

Cu toate astea, speranţa nu este pierdută. Un fior, subţire şi tremurat, străbate cuhniile mioritice. Păstorel şi Radu Anton Roman privesc spre noi, de acolo, de sus, cu nedisimulată încurajare în priviri. Deşteaptă-te, române! Ca un grup de rezistenţă în munţi, mişcarea Slow Food a ajuns în România. Partizanii ei vor restauraţie. Restauraţia metodelor tradiţionale de preparare, a ingredientelor crescute fără E-uri, în bătătura bunicii şi a crîşmelor care îţi oferă nu "cît" ci mai ales "ce" şi "cum".

În Amzei, o dată pe săptămînă, găseşti caş alb şi adevărat, cîrnaţi de berbecuţ tocmai buni de aruncat pe grătar, miere curată şi palincă duşmănoasă. Sus, în Bucovina, ciorba este încă rădăuţeană şi tocăniţa încă de mistreţ, cu sos gros şi piperat de vin roşu. La Dunăre, fără chiar să braconezi, mai poţi spera la cîteva icre de ştiucă sau la o saramură bună de stins cu şpriţuri aburite. La Cluj, dacă ştii unde să cauţi, găseşti o ciorbă dumnezeiască cu tarhon şi afumătură. Papanaşii se mai îneacă în smîntînă şi dulceaţă pe Valea Prahovei, mînătărcile şi hribii se mai strîng de-o tocăniţă prin Munţii Vrancei. Bunicile au încă tingiri pentru dulceţuri de trandafiri şi de nuci verzi şi cratiţe enorme pentru zacuscă, porcii se mai taie de Ignat şi mieii de Paşte. Iar pe timpul acestui campionat, mititeii tricolori vor sfîrîi pe grătare, iar berea rece îşi va răsfrînge gulerul alb de spumă peste marginea nenumăratelor halbe. Poftă bună! Hai România!