Într-adevăr, cum? Dacă, după vreun cataclism major (sau după cîteva decenii de neglijare, încă), biserica Densuş va deveni ruină, arheologii de peste cîteva secole vor avea aceeaşi dilemă: se vor fi aflînd ei în faţa templului roman care a fost "reciclat" ca biserică sau în faţa unei biserici (dar cum vor şti că acolo va fi fost, cîndva, o biserică?)? Despre multe bazilici nu ştim nici azi dacă sînt bazilici de împărţit dreptatea sau, după "colonizarea" lor de către creştini, spaţii de administrat mîntuirea. Sau, încă un exemplu, cel cu piatra de mormînt romană întoarsă cu scrisul invers şi folosită ca picior de masă de altar în cutare biserică, aşa cum puteţi vedea la Muzeul Ţăranului Român. Ce sînt acestea, şi din care ipostază a procesului de devenire a edificării sînt extrase spre a fi re-încorporate în altul?
Desigur, îmi veţi reproşa că nu este cazul de asemenea întrebări la Gaudi: în definitiv, este vorba despre o proiecţie în viitorime a unui edificiu pe care arhitectul nebun întru Hristos nu l-a terminat. Prin urmare, o reconstrucţie virtuală a ceva ce nu va fi fost mîntuit prin edificare este cu putinţă? Pînă vă gîndiţi la răspuns, iată o sugestie: da, este cu putinţă şi iată şi de ce. Gaudi nu a edificat toată catedrala, dar a închipuit-o în desăvîrşimea ei. Descoperind geometriile non-standard, de felul geometriei dimprejurul găurilor negre ale cosmologiei contemporane, arhitecţii care lucrează la înţelegerea desenelor lui Gaudi pot, abia acum, să le înţeleagă şi să le traducă în piatră. Aşa a fost cu putinţă să se execute "nuferii" de lumină, care sînt şi explozii cosmice şi/sau găuri negre, din tavanul situat în profunzimea verticalei. Abia acum! Descoperind fractalii, atractorii stranii şi curburile spaţiu-timpului, este cu putinţă să vedem în desenele şi machetele unuia care a murit cu mai mult de jumătate de secol înaintea acestor descoperiri în matematică şi în fizică, necum în arhitectură.
În fine, cam atît despre reconstrucţiile virtuale ale catedralei Sfînta Familie: una, cea făcută de arhitect, presupunea închipuirea unor ipostaze ale spaţiului care vor deveni reprezentabile, aşadar vizibile, şi pentru noi, ceilalţi, după aproape încă o sută de ani de la moartea maestrului, adică acum. A doua, simplistă, o interpolare în realitatea virtuală a modului în care, se crede acum, va arăta catedrala în 2020.
Al doilea şoc însă l-am avut la Colonia Güell, lîngă Barcelona, unde am reuşit să ajung, în fine, cu aceeaşi recentă ocazie. Cripta coloniei aparţine aceluiaşi arhitect Gaudi şi reprezintă cîtimea din biserica pe care o concepuse şi a reuşit să o isprăvească mai înainte de a demisiona din proiect şi, ulterior, de a muri. Ştiţi metoda lui de a proiecta: atîrna săculeţi de nisip sau fire de plumb de lanţuri, fotografia ciudatele curbe obţinute (pe care geometria le va şi descrie, dar ulterior, pentru ca ele să mai facă o dată carieră în arhitectură, prin anii şaptezeci). Gaudi credea, aşadar, că Dumnezeu atrage turlele bisericilor în chip analog celui în care materia atrage materia, care gravitează, dar cu semn contrar. Turlele "atîrnă în sus", cum ar fi spus Marin Sorescu, atîta vreme cît acest sus are sensul polului divin. Biserica din Colonia Güell este un exerciţiu pentru Sagrada Familia şi, mai mult chiar decît aceasta, va rămîne virtuală în perpetuitate pentru că, deşi, ca şi dincolo, există schiţe şi machete complete, ea nu va mai fi terminată. Nu ne rămîn decît: registrul chtonian al criptei, exteriorul său reptilian, de fiară sacră cu solzi de piatră şi stomacuri de faianţă spartă şi borte vitrate cu fluturi/îngeri de lumină, cu un soare dublu care prinde - şi centrează - împrejurul său rotaţia tavanului din spine de cărămidă. Dacă aşa era cripta, vă rog să conturaţi, în imaginaţia care nu vă poate ajuta mult cînd vine vorba de Gaudi, cum ar fi trebuit să arate întreaga biserică...
Închei această scurtă dare de seamă barceloneză cu mica poveste care urmează: există, se pare, un comitet pentru beatificarea lui Gaudi; poate că nu va fi sfinţit vreodată, dar, cu siguranţă, bătrînul încetase, către sfîrşitul vieţii, să mai fie (doar) uman. A murit umil, după ce fusese călcat de tramvai şi ţinut la spitalul săracilor, de unde nu a vrut să fie "salvat". A fost îngropat la rădăcina catedralei "sale" (şi este un şoc să dai, în profunzimea subsolurilor succesive, de stîlpul sub care zace arhitectul). În fine: comitetul a trimis cărţi poştale în lumea catolică spre a i se vesti despre minunile pe care le-ar fi făcut, în timpul vieţii sau după moarte, Antoni Gaudi (nu Antonio, vă rog: era catalan!). Nimeni din comitet nu trăgea mari speranţe şi totuşi o carte poştală s-a întors din Japonia: am fost la Barcelona, a scris expeditorul. Am văzut Sagrada Familia. Şi m-am convertit la creştinism. Prin urmare, adaug cu umilitate următoarea rugăminte: dacă vreodată aveţi dubii în credinţa voastră, mergeţi şi vedeţi opera bătrînului maestru, care a fost dincolo şi s-a întors să ne spună şi nouă cum e...
Este drama dintotdeauna a raportului dintre nou şi vechi, sub ipostaza lui cea mai radicală: clădire nouă protejând şi, în proces, distrugând parţial exact ceea ce e chemat să ocrotească. Aşa este la Vienne, în Franţa, unde muzeul stă peste situl unde se sapă (trebuie neapărat să vedeţi oraşul acela, aproape de Lyon, unde puteţi zbura low cost: de la aerogara Satolas şi până la festivalul de jazz, din iunie, din amfiteatrul roman vienez, totul merită efortul!). Aşa este la Casa Sf. Petru, în Israel, unde muzeul e un soi de OZN betonat, pe picioroange, peste şantier. Aşa este, în fine, la Niculiţel, unde fastuoasa bazilică creştină de secol III-IV, enormă încă de pe atunci, e prizonieră într-o construcţie fără har/haz, nouă, care ne arată doar cât am involuat de pe vremea sfinţilor martiri Zotikos, Filipos, Kamasis & Attalos şi până acum...