Memento al atingerii: Ulay (& Marina Abramovic) vs. Yuri Leiderman (& János Sugár) - Ziua 15: Olanda - Rusia

Născut în Germania, Ulay (Frank Uwe Laysiepen) s-a mutat la Amsterdam încă din 1968. Acolo a cunoscut-o pe Marina Abramovic, ea însăşi o emigrantă din Iugoslavia, împreună cu care a format, timp de mai bine de 20 de ani, un cuplu-cult pentru întreaga lume artistică. Iniţial, proiectele lor - acţiuni şi performance-uri - se concentrau asupra problemelor de gen, explorînd limitele rolurilor pe care le joacă bărbaţii şi femeile, trecînd uneori dincolo de pragul fizic sau psihic suportabil (unul din componentele vizuale cele mai frapante pentru public erau momentele în care cei doi începeau să se agreseze fizic unul pe celălalt, uneori pînă la epuizare).

În 1976 Ulay şi Abramovic au produs prima lor lucrare premeditată: Aktion in 14 bestimmten Sequenzen (Acţiune în 14 secvenţe predeterminate) a beneficiat de un plan pregătit minuţios cu mult timp înainte. Pe scurt, pe 12 decembrie 1976 Ulay şi Abramovic au intrat în interiorul Neue Nationalgalerie din Berlin, de unde Ulay a furat tabloul lui Carl Spitzweg, Der arme Poet (Bietul poet), după ce Abramovic reuşise să distragă atenţia gardianului; tot ea a fost cea care a documentat pe film foto întregul eveniment. Un al treilea colaborator al celor doi a fost Mike Steiner, cel care l-a filmat pe Ulay conducîndu-şi maşina prin Berlin către şi de la locul faptei. Dacă pregătirile şi îndeplinirea acestui adevărat act anti-artistic, prin care spaţiul simbolic tradiţional al muzeului este violat şi distrus, a durat în fapt 30 de ore, Aktion in 14 bestimmten Sequenzen beneficiază de o documentare pe film de numai 30 de minute - Da ist eine kriminelle Beruhrung in der Kunst (Există o atingere criminală în artă) - unde Ulay explică cei 14 paşi pe care i-a îndeplinit (vezi mai jos). În scena finală, Ulay ajunge într-o casă locuită de imigranţi turci care munceau în Germania, pe peretele cărora artistul a agăţat tabloul. Următorul gest a fost acela de a suna la Neue Nationalgalerie pentru a revendica furtul, tabloul fiind imediat recuperat.

Artistul nu a ales tabloul lui Spitzweg în mod aleatoriu. Bietul poet era considerată ca fiind una din cele mai faimoase şi mai valoroase lucrări produse vreodată în Germania, o icoană a mîndriei naţionale germane. Transferîndu-l la o familie de muncitori turci, Ulay a intenţionat să expună un comentariu critic la atitudinea naţionaliştilor germani vizavi de problema imigraţiei turceşti în Germania. Presa a catalogat iniţial furtul drept un gest comis de grupările radicale de stînga, pentru ca ulterior, la aflarea adevărului, titlurile de pe prima pagină să se modifice: "Un nebun fură Bietul poet". Ulay a avut de ales între a plăti o amendă şi a face închisoare. A ales să plece din Germania, dar doi ani mai tîrziu a fost arestat în timp ce staţiona în aeroportul din München. A reuşit să iasă din închisoare după ce un prieten a intervenit plătindu-i cauţiunea.

Da ist eine kriminelle Beruhrung in der Kunst poate fi vizionat la www.ubu.com/film/ulay_action.html.

În 1988 Ulay şi Abramovic au decis să îşi înceteze relaţia. Au marcat acest eveniment printr-un performance desfăşurat de-a lungul Zidului Chinezesc. Cei doi au început un marş din direcţii diferite, unul către celălalt. Abramovic şi-a început marşul de pe ţărmul Mării Galbene, de la Shan Hai Guan, în Golful Bohai, mergînd către vest. Ulay a pornit în direcţia inversă, de la Jai Yu Guan, la limita sud-vestică a deşertului Gobi, înaintînd către est. După ce amîndoi au mers timp de 90 de zile, s-au întîlnit la Er Lang Shan, în Shen Mu, provincia Shaanxi. Aici s-au îmbrăţişat unul pe celălalt şi şi-au luat rămas bun, pentru a-şi continua munca mai departe separat. The Lovers: The Great Wall Walk (Îndrăgostiţii: Marele Marş) devine finalul absolut al operei lor magna.

Acest articol a fost publicat în 1998, cu ocazia expoziţiei comune a celor doi artişti, "General Reminder", din spaţiul Muzeului Ludwig din Budapesta. Dora Hegyi, autoarea acestui text, este critic de artă, liderul de proiect al iniţiativei tranzit.hu, şi curatoarea bienalei de artă contemporană Periferic 8 - Arta ca dar, care se va desfăşura între 3-18 octombrie 2008 la Iaşi. Unul din artiştii invitaţi pentru a produce o lucrare nouă în cadrul bienalei este Yuri Leiderman. Mulţumim autoarei pentru permisiunea de a publica acest text. (Notificare şi traducere: Vlad Morariu)

În mai 1998 János Sugár (Ungaria) şi Yuri Leiderman (Ucraina-Rusia) au instalat plăci prefabricate din lemn în sala pusă la dispoziţia lor (140 metri pătraţi) de către muzeul Ludwig din Budapesta, divizînd camera în spaţii cubice. Au stabilit, astfel, o situaţie comună, aranjînd, într-un mod cu adevărat enigmatic, lucrările lor ce sunt conectate în variate moduri. În cadrul procesului de creaţie al celor doi simbolica rasterizată a tipurilor de sisteme devine un element fundamental.

Avînd loc în prealabil, corespondenţa dintre cei doi a condus la selecţia lucrărilor: din 1996 fiecare dintre artişti a făcut cunoştinţă cu gîndurile şi proiectele celuilalt, prin intermediul unui schimb regulat de scrisori (electronice), avînd obiectivul de a stabili parametrii unei expoziţii comune. Ambii artişti au căzut de acord asupra faptului că sînt interesaţi de structurile non-inteligibile - non-interpretabile (lipsite de sens) şi că îşi vor asuma responsabilitatea pentru producerea unei expoziţii care nu beneficiază de un context, în speranţa că, prin survenirea acestei situaţii, serii întregi de corelaţii invizibile vor reuşi să devină manifeste (vizavi de cele spuse, vezi corespondenţa lor, publicată în catalogul expoziţiei).

Lucrările lui Yuri Leiderman se concentrează, pe de o parte, asupra evenimentelor din viaţa reală, iar pe de altă parte investighează cunoaşterea istorică moştenită (de exemplu, dezastrele provocate de accidentele aviatice, povestirile epice greceşti, vechile obiceiuri de înmormîntare), dezvoltîndu-le pe acestea mai departe (în această expoziţie, a fost vorba despre descrierea tatuajelor eschimoşilor, sau de poezia scandinavă, a cărei transpunere pe hîrtie are calităţile desenului). Cu fantezie, el creează un nou gen de ordine logică, prin care orice lucru se interconectează cu restul lucrurilor din Univers.

De exemplu, Lobytangi-ul său este o specie mitică de cîine creată din hîrtie, uşor de replicat, şi care are picioarele confecţionate din hîrtie pliată (aşa cum vedem în filmul de animaţie cu acelaşi nume); venind "de nicăieri", Lobytangi se materializează la scară largă asemeni unui animal legendar. Similară este povestirea fantasticei civilizaţii Tlin - unul din reprezentanţii acesteia este copilul-arici, care stă pe picioare de cocostîrc, şi care călătoreşte prin întreaga lume purtînd bocanci gigantici - care cucereşte întregul univers. ("În cel de-al 586434 an al Diseminării, civilizaţia Tlin a spart graniţele Inelului şi a invadat întreaga Galaxie").

La fel, lucrarea sa intitulată Echipa care a pierit reprezintă un monument creat în amintirea echipei de fotbal care a pierit în urma unui accident aviatic. Suportul urnei sepulcrale de pe suprafaţa rasterizată a peretelui exercită o forţă aproape centrifugală. Este ca şi cum dispersia echipei de fotbal ar trebui să se materializeze undeva, pe cînd singurul obiect recognoscibil este doar mult prea cunoscuta minge de fotbal.

Cu lucrările sale, Yuri Leiderman caută să aducă dovezi în favoarea tezei că în această lume orice se poate întîmpla într-o mulţime de moduri diferite, cauzele acestor evenimente fiind la fel de diverse; cu toate acestea, doar într-un singur mod pot ele să se transforme în realitate.

Potrivit lui János Sugár, merită să captezi viitorul în cadrele prezentului, pentru că acesta te apropie cel mai mult de perfecţiune. Din acest motiv, artistul ungur încearcă să gîndească în termenii viitorului, astfel încît ajungînd în acel punct temporal din viitor, el este pregătit deja cu răspunsuri la acele întrebări care nu ar fi putut fi niciodată puse în prezent. (Sau, aşa cum spune el în altă parte: a propune termenul-limită, sau a crea prezentul din viitor, înseamnă a anticipa viitorul). The Breakfast of Logos (Micul dejun al Logos-ului) se referă tocmai la acest lucru: pînă cînd "timpul cinei" survine, artistul este deja capabil să producă răspunsurile sale. În seria de lucrări intitulate Transparenţă practică, compuse din elemente repetitive idiosincratice - virgule spaţiale (lumina roşie de avarie a maşinilor) şi virgule proiectate, cutii albastre, pătrate negre, negative de film aruncate (?), reţele din sîrmă, bile pe care sînt imprimate numere - artistul ungur facilitează privirii vederea acelor lanţuri de lucruri ce subîntind coerenţe imperceptibile. Repetîndu-se neabătut, el se îndreaptă către exces transmiţîndu-şi, în acelaşi timp, mesajul în cel mai simplist mod cu putinţă (simultan artistul investeşte şi salvează energie)... Lucrul despre care există o idee şi este evocabil, este imperfect pentru că poate fi uitat.

O coloană a divizat spaţiul expoziţional, asemeni unui perete. Spaţiul cu podea triunghiulară a generat astfel două părţi principale: într-o parte, la cîte un televizor, un video al fiecărui artist: János Sugár, Ariadna şomeră (1996) şi Yuri Leiderman, Lobytangi (1997). În cealaltă parte, într-o nişă amintind de două urne, fiecare dintre ei a plasat unul din obiectele produse special pentru expoziţie - Yuri Leiderman un Lobytangi, iar János Sugár o formă din aluminiu. Cu cele două obiecte plasate în acele "locuri ale internării" create fără intenţie, divergenţa şi similaritatea se întîlnesc şi se manifestă la fel în lucrările lor. Perechea de cîini din hîrtie precară devine izvor al fanteziei, în timp ce forma durabilă din aluminiu reprezintă obiectificarea negativului, "nimicul"... Dacă unul dintre ele este volatil, celălalt persistă. Cu toate acestea, fiecare element în parte se întîlneşte cu toate celelalte într-o singură lucrare comună, deoarece între ele se stabileşte o putere enigmatică; în cadrul totalităţii lor se întrupează un gen de coerenţă încă neprefigurată pînă acum. La fel de influente sînt citatele sau sinopsurile care figurează în spaţii proeminente.

Schema de interdependenţă a lucrărilor expuse - în interiorul lucrărilor însele dar şi între ele - nu a fost preocupată cu transmisia directă a vreunui mesaj (i.e., nu comunicare de dragul comunicării - Mediul este mesajul), ci mai degrabă ea a intenţionat să ne amintească nouă de ceva, să reînvie evenimente în conştiinţa colectivă, acele lucruri pe care nici măcar nu mai sîntem capabili să le formulăm.

Să ne amintim...