Arta sărăciei - sărăcia artei: Dora Garcia, Arte Povera (Piero Manzoni) - Ziua 16: Spania - Italia

Un cerşetor care refuză să ceară produce un act de violenţă simbolică asupra unui adevăr analitic. Îl discreditează. Persoana în cauză poate să arate asemenea unui cerşetor, îşi poate asuma precaritatea condiţiei de cerşetor, şi totuşi, el nu va fi niciodată un cerşetor.

Prima întîlnire cu cerşetorul Dorei Garcia de la Skulptur Projekte Münster din 2007 te poate duce cu gîndul la faptul că persoana pe care o ai în faţă fie nu este în toate minţile, fie protestează împotriva vreunei stări de lucruri, fie îţi ascunde ceva - şi atunci te simţi cobaiul unui experiment social pe care nu îl stăpîneşti. Nu există nimic, însă, care să îţi confirme bănuielile. Cel puţin deocamdată. În primul rînd, cerşetorul acesta nu stă niciodată în acelaşi loc. Umblă toată ziua aiurea prin oraş, mereu în acelaşi interval temporal. Apoi, abordarea lui nu are nimic din patetismul cerşetorului comun: nu numai că nu cerşeşte bani, el nici măcar nu tînjeşte după mila celorlalţi (de exemplu: îmi lipsesc 5 euro pentru biletul de tren, sau mi-am pierdut memoria şi o dată cu ea portofelul şi actele, m-a părăsit iubita şi mi-a furat toţi banii, întreţin o familie săracă, cu o nevastă imposibilă şi cinci copii înfometaţi, etc. etc). În al treilea rînd, el este mereu dispus să te ajute: dacă ai nevoie de ghidaj pentru a găsi sculpturile din Münster, sau doar Gara Centrală sau Poşta, el va fi bucuros să te ajute. Dacă vrei o vorbă bună, el este gata să o rostească. Dacă eşti în căutarea unei poveşti vechi, el este acolo să ţi-o spună. În sfîrşit, de-a lungul promenadei sale, el caută oamenii, vrea să îi observe, să vorbească cu ei, să caute socializarea. Rolurile se schimbă întrucîtva: dacă noi, cei ce nu sîntem în condiţia sa, ne întoarcem privirile în altă parte atunci cînd un cerşetor îşi face apariţia (deşi ipocrit-ascuns îi urmărim fiecare mişcare - un cerşetor este alteritatea perfectă, străinul perfect, absoluta alienare de sine, prin urmare, cel ce trebuie supravegheat prevăzător şi ţinut la distanţă, nu în ultimul rînd pentru că ne poate spune ceva chiar despre urîţenia noastră morală), de data aceasta cerşetorul artistei spaniole ne introduce într-o situaţie în care nu ne simţim deloc bine - de data aceasta noi sîntem cei puşi la distanţă şi urmăriţi.

Personajul Dorei Garcia reprezintă varianta pentru publicul străzilor a pieselor mult cunoscute ale lui John Gay şi Bertold Brecht. Aşa cum artista spune, The Beggar's Opera (Opera cerşetorului) este o producţie teatrală în timp real şi în spaţiu public, o piesă fără un început şi un sfîrşit clar, unde este greu de făcut diferenţa între scenariu şi cursul natural al evenimentelor. Piesa are un singur personaj: Filch, cerşetorul nostru, despre care aflăm acum că este o sculptură vie într-un performance care nu ia sfîrşit. Dacă nu te întîlneşti cu el, poţi urmări ce face citindu-i jurnalul zilnic la www.thebeggarsopera.org. Şi dacă şi atunci l-ai ratat, cerşetorul se prezintă pe sine într-un one man show, aflat undeva pe traseul delimitat de monolog şi stand up comedy (de urmărit tot pe internet, la aceeaşi adresă).

Critică socială a Operei cerşetorului, politică a ocurenţei întîmplătoare sau încercare de configurare a unei plastici sociale (cu o formulare a lui Joseph Beuys): oricum ar fi privit, proiectul Dorei Garcia şi al colaboratorilor ei (cei trei actori care au jucat rolul cerşetorului din iunie şi pînă în octombrie 2007) nu a survenit şi nu s-a aneantizat spectaculos. Cerşetorul a plecat aşa cum a venit. Rămîne o imagine şi un monolog însoţitor: "oamenii vor să te atingă. Există un mit: oamenii cred că atingerea unui cerşetor le va aduce noroc. Insist, aşadar, să nu veniţi cu toţii deodată; vă rog pe rînd, ne putem întîlni mai tîrziu la bar şi acolo mă puteţi atinge cît doriţi (rîsete). La un moment dat însă mi-am pus întrebarea: toată chestia asta - cerşitul - este despre atingere? Şi de aceea a trebuit să pun la vedere următorul anunţ: Bitte nich Berühren (Vă rog, nu mă atingeţi)..."

Dora Garcia este invitată să producă o lucrare nouă în cadrul Bienalei de artă contemporană Periferic 8 - Arta ca dar, care se va desfăşura între 3-18 octombrie 2008 la Iaşi.

Termenul Arte Povera a fost introdus de către criticul de artă şi curatorul italian Germano Celant, în 1967. Pionieratul textelor sale împreună cu o serie de expoziţii pe care le-a curatoriat au oferit o identitate colectivă pentru un număr semnificativ de tineri artişti italieni care locuiau în Torino, Milano, Genova şi Roma. Arte Povera s-a născut datorită activităţii culturale urbane din aceste oraşe, în anii în care miracolul economic italian de după cel de-al doilea război mondial s-a prăbuşit într-un haos al instabilităţii economice şi politice. Titulatura se traduce în manieră literală prin "artă săracă", dar cuvîntul "sărac" de aici se referă la caracteristicile proprii mişcării, prin care o varietate largă de materiale erau explorate, dincolo de cvasi-preţiozitatea materialelor tradiţionale precum vopseaua în ulei aplicată pe pînză, bronzul sau piatra sculptată. Aşadar, Arte Povera denotă nu o artă sărăcită, ci o artă creată în lipsa restricţiilor, o situaţie de laborator în care orice bază teoretică a fost respinsă în favoarea unei deschideri totale către materiale şi procese. Liderii acestei mişcări au fost artiştii Giovanni Anselmo, Alighiero Boetti, Pier Paolo Calzolari, Frank Castelyns, Luciano Fabro, Piero Gilardi, Jannis Kounellis, Piero Manzoni, Mario Merz, Marisa Merz, Giulio Paolini, Pino Pascali, Giuseppe Penone, Michelangelo Pistoletto, Emilio Prini şi Gilberto Zorio. Perioada culminantă a mişcării a avut loc între 1967-1972, dar influenţele sale asupra artei produse ulterior au fost de lungă durată. Arte Povera poate fi văzută, de asemenea, ca reprezentînd contribuţia italiană la Arta Conceptuală. (conform Tate Glossary)

Notă suplimentară: valoarea reziduului pe piaţa de artă

Pe 12 august 1961 Galleria Pescetto din Albisola expunea nouăzeci de conserve (4,8 x 6,5 cm) de Merda d'artista (literal Căcatul artistului), fiecare conţinînd 30 de grame de excremente "proaspăt conservate, produse şi sigilate în cutie în mai 1961" (detalii de pe etichetă). Fiecare cutie valora greutatea sa în aur calculat la preţul zilei. Aşadar, fiecare cutie s-a vîndut cu 37$, calculat la 35,20$ uncia de aur la London Gold Pool (un consorţiu internaţional de bănci centrale). Treizeci de ani mai tîrziu, casa de licitaţii Sotheby a licitat o cutie din excrementele lui Manzoni cu preţul de 67.000$. Preţul aurului urcase în 1991 la preţul de 374$ uncia. Dacă schema de calcul a lui Manzoni ar fi fost respectată în continuare, o cutie ar fi trebuit să coste doar 395,77$. Cu alte cuvinte, în 1991 Merda d'artista a depăşit preţul aurului de mai mult de 70 de ori. (vezi textul lui John Miller On Piero Manzoni's 'Merda d'artista')