Confusion music - Ziua 16: Spania - Italia

Să scriu despre Spania, să scriu despre Italia, să scriu despre mine sau despre ultimul mohican...

Duchamp ar fi zâmbit printre dinţi şi mi-ar fi arătat uşa. Artei. O partidă de şah, un pisoar, o mare sticlă - pe care să-mi întind lenea, lipsa de cunoştinţe, patosul imaginar, furtul. Dar Franţa a ratat intrarea în sferturi, ce tot vorbesc de Duchamp?

La pick up, acum, vinyl cu John Lee Hooker... nici o legătură cu Spania, cu Italia. Lângă mâna mea, un CD cu Costel... asta da, asta da. Lângă râsul din mintea mea, unicul videoclip italian pe care-l ştiu Che t'aggia di, Mina şi Celentano. Căutam... ceva, ce aş putea să scriu.

Festivalul Enescu. Anul trecut. Ateneul Român. Ora 22.00. Am ajuns, aşa cum trebuie, înainte cu câteva minute, la ţanc pentru a prinde locuri pe scară. Sala era arhi arhi plină. Hesperion XXI, ansamblul lui Jordi Savall spaniolul violonist da gamba (aşa cântau oamenii vechi la vioară, se numea da gamba şi suna puţin diferit.) Nu ştiam cum cântă, ştiam ce, da, muzică veche, cântece şi dansuri din vechea Spanie. (Mă duc să-l închid pe John Lee Hooker. Sună puţin discordant. L-am ales pe Santana, cântând despre, hmmm, turci. Caravanserai).

Am îngheţat.

Timp de două ore cât a durat concertul n-am mişcat.

Nu m-am crezut în Spania secolelor XV - XVI... eram cât se poate de conştientă că sunt în Ateneu. Părea însă că ei, cei din Hesperion, fuseseră acolo, înapoi, că, prin cine ştie ce magică alchimie scăpată de sub ochiul Inchiziţiei, reuşiseră să nege timpul şi să-i prindă sunetul pe câteva corzi, în lemnele instrumentelor, în înfloriturile modale din vocea sopranei, în tam tam-ul percuţionistului mai înalt, mai alb şi mai bărbos decât însăşi lumea. Aerul vibra altfel. Parfumul. Ca un fel de Jean-Baptiste Grenouille din romanul lui Patrick Suskind, urechea mea încerca să distingă-plăcere-guste-înţeleagă, dincolo de toate gunoaiele cu care era umplută, parfumul irepetabil al sunetelor pe care tocmai le auzea. Să-l compare? Să-l regăsească? Să-l păstreze?

(Santana cântă în continuare... e rock Caravanseraiul ăsta. La Costel, la Ateneu, lumea elegantă aplauda, cum ai aplauda o vacă de lux scoţând un muuuuuuuuuu răsunător. El râdea şi împărţea bezele. Despre politică nu.)

Pe masa cu rigle, creioane, maşină de ascuţit creioanele, gume de şters, lipici, portative, cuvinte din Kafka şi cuvinte din ne-Kafka, printre căni de cafea, ciocolată şi baloane de săpun, Gesualdo da Venosa.

Gesualdo. Renaştere. Cromatism. Madrigal. (Gesualdo stătea lângă cd-uri cu blues, muzică contemporană, Yes, Jimi Hendrix, Jimi Hendrix, Jimi Hendrix). Un nobil. şi-a omorât soţia şi pe amantul ei. Cu lovituri de cuţit. Un... şi-a îmbibat muzica de crima lui. De remuşcare şi de gesturi. Gesualdo. A scris madrigale şi nu, nu a scris madrigale. A trecut dincolo. Picta madrigale. Cu mintea lui bolnavă şi genială. Acum, ah, dacă ţi-ai omorî soţia, ai ajunge în moarte. El a ajuns muzică. Nemurire.

Duchamp ţese un pisoar şi artişti libertini refuză libertatea.

Între regi şi pioni, numai şahul mai face diferenţa?

Ascult Gesualdo.
Hesperion.
Costel?
Cri?
M
A