Linia

Uşor, sunt un pistol în gol. Salivez abundent, din când în când consistent, şi fac linie magică în jurul ochilor mei juxtapuşi. Sunt un nimeni al fiecăruia. Mă plimb fără paşi în soare şi sărăcesc mai abitir decât banii. Aş vrea să dansez cu ritmul în vintre, descărcat din chinte, dar nu pot să mobilizez mişcarea încă o dată. M-au extenuat cuvintele ce mă descriu şi voi fi atât de fericit să mă pot odihni după ce silabele se vor fi pitulat în următoarele lexeme.

Şi vreau, desigur, multă acţiune. Vreau să trăiesc pe măsură ce scriu şi vreau să trăiesc ce scriu. Toată măsura pixului meu vreau s-o fac pe măsura vieţii mele proprii. Şi nu mă plâng că sunt imobil şi că orizontul meu se reduce doar la punctele între care înţepenesc; şi nu mă plâng că, în loc de-a încerca limitele staticului disponibil, mă complac între ele; şi nu mai suflu o vorbă de frică să nu mi se stingă şi cuvintele din gimnastică.

Pentru că, desigur, sunt un gimnast admirabil al inflexibilului; pentru că, desigur, am luat la sport într-un timp mai motric, nota 8.

Aşa mi-e firea: să plictisesc şi să fiu imobil până şi în divertisment. Normal că mi-ar plăcea să amuz oamenii pe care îi întâlnesc, dar cum s-o fac când râsul mi-a înţepenit în muşchii ce-l produc, iar ligamentele voii mele bune s-au contorsionat, penibil, în jurul unei serii infinite de junghiuri adjectivale?

Şi iată că mă vaiet din nou; şi iată că nu mai am stare şi răbdare să fiu demn. Am amorţit, pur şi simplu, în virtutea vieţii mele înseşi.

Am fantezii; şi vise; şi planuri; şi obsesii; şi mă amăgesc tot timpul că tot ce am eu în cap sunt, între ele, sinonime şi, astfel, fiind înrudite în sensul pe care li-l atribui, îmi vor da pace şi nu mă vor mai rupe în bucăţi; că mă vor lăsa, dacă nu să le trăiesc separat, ca să îmi mai dezmorţesc puţin orizontul imobilităţii mele, măcar să mi le imaginez într-un corp unitar de inspiraţie.

Dar ce-s ele? Şi ce legătură au ele cu lipsa mea de flexibilitate? Şi cu firea mea subţire ca o linie? Dar, remarc, nu e nicidecum plictisitor să merg, de la înălţimea firii mele, pe o linie subţire ca ea, pe a cărei întreagă îngustime adrenalina mi se lărgeşte până la celălalt capăt, opus prin forţa logicii, al plictiselii.

Şi, atunci, cum şi în ce fel se leagă toate? Şi cum formează întreaga linie a ceea ce scriu acum, eventual, aici?

Şi, în sfârşit, cum de firea mea e o linie, iar nu e şi linia, pe care ea o reprezintă, la rândul ei, o fire?

Toate au explicaţia cea mai simplă în viaţa mea, fie ea şi atât de imobilă cum e.

Toate şi-ar putea găsi temeiul dacă le-aş separa pe toate, între ele, de o simplă linie. Nu de a mea, ci de una care să-i aparţină sieşi, fără nicio îndoială.

Dar nu mă lasă inima să le despart pe toate, între ele, una de alta, şi să le bag în interiorul unor linii ale căror puncte extreme sunt întoarse unul împotriva celuilalt, numite, convenţional, margini.

Dacă nu pot avea acţiune, să am, cel puţin, o cât de vagă idee - şi aceasta este ultima despre care scriu până atunci.

Foarte concentrat. Viaţa mea este un roman în mai puţine rânduri decât lunga sa prefaţă. Şi, în mod necesar, mai amplu decât o respiraţie. Nu-l poţi citi, aşadar, dintr-un suflu, oricât de umflat ar fi. Dar îl poţi termina la sfârşitul său natural, să sper, nu şi cu al meu identic. Să fie aşa, n-aş mai avea timp nici să-mi trag ultima suflare, din lipsă de spaţiu.

Mă grăbesc teribil, deci:
M-am născut ca oricare om, la zero absolut ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute şi secunde. Nu intru şi în alte detalii de scară temporală.

Am crescut, ca fiecare dintre noi, pornind de la propriul meu zero absolut, căruia, clipă de clipă, i-am adăugat valoare cifrică prin adunarea cu el.

La şcoală am mers mai mult decât aş fi crezut. La un moment dat, spre sfârşitul ei, mi se acrise teribil. N-am vrut să fiu niciodată un învăţat, dar şcoala nu m-a învăţat niciodată contrariul.

Am iubit imens, puţin şi variat. Femeile mi-au fost momente în care viaţa mi s-a oprit pentru un scurt răgaz.

Am şi părăsit, am şi fost părăsit, dar niciodată în acelaşi timp. Dragostea este singurul sentiment uman profund iraţional, dar cu o disciplină de fier.

Mi s-a întâmplat să şi urăsc, dar irelevant. Ura este mult prea diafană pentru a avea de-a face cu implicaţiile ei.

Nu ştiu încă, pe măsură ce viaţa mi se desfăşoară în linie forţată, dacă voi muri într-un fel sau altul. Important e să mor numai într-un fel, pe rând.

Viaţa mea încă trăieşte. Romanul ei continuă încă.

Eu am murit în scris.