Pe deasupra - şi prin capilarele - stabilităţii de odinioară, localul şi globalul îşi dau mâna, informându-se unul pe celălalt. Locuirea pe traiectorie şi forma stranie de acasă-în-străinătate pe care urmează să o descriu în cele ce urmează nu sunt singurele ciudăţenii pe care ni le oferă societatea contemporană spre a ne ogoi grijile cu privire la alienarea fără limite a fiinţei umane prinse în cotidianitate. Traiectoriile care unesc exilaţii de "acasă" lor, rămasă undeva în urmă în timp şi spaţiu, se hrănesc din alimente şi băuturi de "acolo", care sunt aduse "dincolo" de marile corporaţii, de globalism. Grupurile etnice din exil sunt avide de a consuma nu doar hrană, ci şi informaţie sau divertisment de acasă, lucru făcut posibil de inter-conectivitatea reţelelor de circulaţie, informaţie şi comerţ. A comanda direct, pe internet, fără intermediari chiar, produse de "acasă", sau servicii care să fie performate "acasă" fără a mai fi necesară prezenţa fizică, a corpului aflat "departe" a devenit o stare de "normalitate".
Nu mai suntem nici cu totul plecaţi, dar, de asemenea, nu mai suntem nici integral sosiţi altundeva. Prezenţa noastră şi "casa" ne sunt identificabile de-a lungul traiectoriilor de deplasare frecventă, de migraţie. Putem mai degrabă stabili modele de migraţie decât arăta un punct/moment de stabilitate, de odihnă. În absenţa punctului fix, a destinaţiei ultime şi stabile, migranţii de astăzi se mulţumesc cu destinaţia cu cea mai mare rată de recurenţă, cu imaginea cea mai frecvent asociată cu odihna sau cu hrana, care nu mai este neapărat locuinţa de "acasă". Dacă studiile au arătat natura odihnitoare a apariţiei semnului curb, dublu hiperbolic, galben-roşu, al grupului McDonald, care, în multiplicitatea lui asigurătoare, domesticeşte peisajul american, dă speranţă, intimitate de "acasă" şi servicii egale turistului american în profunzimile celei mai negre străinătăţi, cred că este momentul să unim în "glocalitate" şi alte puncte care pâlpâie pe traiectoriile plecărilor şi sosirilor noastre care se rotesc şi ele, precum un atractor straniu în jurul unei zone, a unui câmp, a unui teritoriu, a unei mulţimi de "case" prin care trecem de-a lungul mai lungii migraţii care este viaţa noastră, astăzi. Coridorul de transport cu staţiile sale este - prin repetiţie şi frecvenţă - el însuşi creator de gen proxim şi diferenţă specifică (mă simt mai bine la Schipol, la Amsterdam, decât pe JFK, la NYC) şi lanţul hotelier, care conservă imagini "stabile" (adică, amintitoare) pentru cel care schimbă frecvent restul peisajului - iată cele două personaje care, acum, furnizează multora dintre noi amintiri şi senzaţia de - tot mai asediată - siguranţă în chip analog celui în care, odinioară, o făceau stabilitatea locului natal şi casa multi-generaţională. Nu suntem prima generaţie care e născută undeva, crescută altundeva şi care, la maturitate, disjunge între locul casei şi locul de muncă (ideal al Chartei de la Atena şi al oraşului său funcţionalist). Dar acest proces a atins, în Statele Unite şi, mai nou, în Estul Eupean, cote şi cifre impresionante (Voi da doar exemplul personal: în patruzeci de ani de viaţă, am stat mai mult de şase luni în paisprezece locuri/case până acum şi nimic nu mă îndeamnă să cred că lucrurile se vor schimba radical în viitorul apropiat). Or,în aceste condiţii, ce mai ducem cu noi din, sau ce surogat propunem pentru a înlocui "spiritul locului"? Limba, cum credea Nichita Stănescu, pentru care "patria mea este limba română"? Obiectele purtate cu noi în migraţie, de felul Bibliei, a fotografiilor de familie imediat desuete? Un obiect de îmbrăcăminte "norocos" sau un talisman de care ne leagă amintirea celui mai drag? Aceste lucruri sunt deja ele însele perimate: în camerele de hotel se găsesc deja Biblii, versiunile online sunt deja la îndemâna în orice punct al traiectoriei, la fel prezenţa instantanee a chipului celor dragi, prin intermediul vreunei webcam. Limba însăşi, încriptată în publicaţii, poate fi purtată cu sinele călător. Obiectul unic condensator de memorie - talisman, vestigiu (urmă lăsată în urmă), memorial - se dizolvă aşadar în traiectorie, este parte din ea, îi dă consistenţă. Vezi, spre pildă, www.thevirtualwall.com, unde dincolo, în virtualitate, "continuă" poveştile de familie, unde? - "îndărătul", dincolo de numele săpat în piatră pe Memorialul Vietnam de la Washington, DC, iar numele însuşi poate fi "atins" de oriunde din lume.
Prin urmare, prezenţa nu mai este asociată, identificabilă şi atribuibilă exclusiv unui loc anume. Ubicuitatea prezenţei şi a reproducerii acesteia - traiectorie sau câmp de (re)prezentare - dizolvă localitatea. Călătoria însăşi înseamnă astfel o formă de "a sta locului" pe traiectorie, sau, mai exact, de "a sta câmpului". În raport cu modul în care înrămăm cadrul de referinţă, suntem "acasă" în camera de hotel reprodusă într-un număr de copii distribuite în teritoriu, în câmp: nu mai suntem în întregime străini, fiind în străinătate. Domesticirea alterităţii şi aclimatizarea stranietăţii fac din casă şi din sentimentul sosirii acasă un obiect (şi un sentiment) aşa-zicând trans-teritoriale.
Urmările acestei forme de coprezenţe ubicue sunt de văzut asupra turcilor din Germania, asupra maghrebienilor sau a negrilor din Franţa, precum şi asupra românilor din... (completaţi dvs., vă rog). Nici sosiţi, nici plecaţi, ei populează acest interspaţiu care leagă ţările lor câte două... Ce efecte, în timp, vor avea aceste procese care sunt, repet superioare - ca număr de persoane dizlocate şi ca viteză a dizlocării - marilor migraţii de la finele antichităţii, probabil că tot uitându-ne la ce au făcut turcii în Jărmania vom afla, dacă ne grăbim să aflăm...
