Artă contemporană - Ziua 17: Germania - Turcia

În lupta pentru dreptul de a deţine un loc pe raftul bibliotecilor, cărţile se apără doar prin conţinuturile lor. Unele devin repede eroii prafului şi uitării noastre; altele aşteaptă mai întîi în antecamera fetişizării cunoaşterii, pentru ca vreo revoluţie culturală să le imprime acelaşi destin precar. Cuvintele gravitează în jurul ideilor, pentru ca jocul scriiturii să fie luat, din nou, de la capăt atunci cînd ideile însele îşi pierd actualitatea. Există, însă, şi cărţi care reuşesc să rămînă mereu actuale tocmai pentru că refuză acest joc al luptei pentru supravieţuire.

Acelaşi joc în interiorul unei cărţi: poveşti desfăşurate de-a lungul a sute de pagini, sau, dimpotrivă, pe o pagină sau chiar mai puţin: un paragraf, un rînd. Cartea se aneantizează atunci, rămîne o pagină albă, aruncată, în cele din urmă, la coşul de hîrtie. Iar dacă axiomele unui sistem de gîndire au avut mereu nevoie doar de un spaţiu minim pentru a respira, restul se înghesuie într-un container de maculatură - kilometri de comentarii pe marginea lor. Putem oare să oprim mintea să facă, însă, gestul invers? Cît de lung mai este drumul pînă cînd o carte îşi va fi asumat sarcina de face loc în paginile sale unei singure propoziţii simple, un adevăr simplu-verificabil (descartian am spune clar, evident, manifest) atît de simplu încît uităm pînă şi faptul că există?

Am deschis paginile unei astfel de cărţi în urmă cu doi ani. O primisem în dar - era darul perfect, darul care nu obligă la gestul revers, pentru că... pur şi simplu lipsea expeditorul. Fireşte, cartea aceasta nu venise singură: dar cel care mi-o înmînase îşi asumase simplul rol al unui mesager. Dispăruse, astfel, orice reazem cognitiv: coperţile lila refuzau să mă trimită la vreun autor sau la vreo editură. Singura indicaţie (oferită ludic-sardonic) era aceea că orice detaliu conta în economia ei (chiar şi ambalajul fragil din hîrtie subţire şi transparentă) şi că trebuia, deci, să pornesc singur la drum: cartea era capabilă să se explice pe sine şi trebuia făcut doar efortul ascultării.

Există lucruri care pot fi spuse şi lucruri care pot fi doar arătate. Primele intră în complicitatea adevărului şi falsului, pe cînd ultimile îşi ascund sensurile în metaforă, poezie şi muzică. Şi în vreme ce adevărul şi falsul se mulţumesc să corespundă (stărilor de lucruri), mîna se pregăteşte să-şi desfăşoare turul ghidat către lumea celor ce nu au posedat niciodată voce. Se va recunoaşte, însă, curînd înfrîntă, pentru că se va vedea limitată: mîna se poate descurca doar în regimul vizibilului. Aşadar, reîntoarcere la text, cuvîntul fiind nevoit să se angajeze în jocul sugestiei, în jocul lui ca-şi-cum. Înstăpînire şi părăsire simultană a limbajului.

Cartea mea aparţinea Mariei Eichhorn (am aflat acest lucru din studiul maculaturii - recenziile criticii de artă, explicaţiile galeristului, etc. etc. - căci altfel Maria refuzase totul, mai puţin cartea însăşi). Axioma propusă: "Veröffentlichen, daß etwas unveröffentlicht bleibt" (Publicînd că ceva rămîne nepublicat-nepublicabil), desfăşurată molcom, literă cu literă (cîte o literă pe pagină), pagini albe între cuvinte, pagini albe între variantele de traducere (germană, aşadar, engleză şi irlandeză). Şi totuşi, a parcurge acest drum numărînd literele, anagramînd, căutînd variante de combinaţii, imaginînd sensurile posibile, toate acestea nu ajutau prea mult. Cartea o citeşti pagină cu pagină, aşteptînd ca la sfîrşit să se întîmple ceva: un cuvînt prevenitor - o postfaţă, o clarificare, o explicaţie, o dare de seamă. Nimic însă. Ajungi la ultima pagină şi o iei de la capăt, de la o margine lila la cealaltă. Şi abia survolul literelor ca imagine-în-mişcare (un fel de cinema textual) - sau creionul ce trece fiecare semn pe o hîrtie separată, reuşeşte să desluşească semnificaţia frazei.

Şi care să fie rostul? Aproape de a-şi încheia Tractatusul Wittgenstein scria halucinant aproximativ următoarele cuvinte: Propoziţiile mele servesc ca mijloace ale elucidării în felul următor: oricine le va înţelege, le va recunoaşte ca fiind absurde (fără sens) după ce le va fi folosit - ca trepte - pentru a se ridica deasupra lor (el trebuie, ca să spun astfel, să arunce scara pe care a urcat). Literele Mariei Eichhorn sînt, în sine, fără sens. Dar ele sînt, în acelaşi timp, treptele unei scări pe care o urci pentru ca, o dată ajuns în vîrf, să priveşti înapoi cu perspectiva schimbată. Iar dacă literele sînt parte a regimului publicabilului (şi a ceea ce poate fi rostit), o dată încheiat survolul, vederea se îndreaptă către indicibil, către ceea ce nu poate fi rostit - şi atunci scara literelor, cuvintelor şi propoziţiilor devine nenecesară. O arunci.

Aşadar, noima: o aducere aminte a însuşi alfabetului subiectivităţii, rechemat - literă cu literă - din somnul nostru amnezic. Pe de o parte, faptul că subiectivitatea este o resursă inepuizabilă: limbajul nostru reuşeşte doar să o aproximeze şi niciodată să îi corespundă total, aşa cum am spune altfel, implicînd categorial adevărul sau falsul, că eu sînt în acest sau în acel fel; dimpotrivă, mai degrabă eu sînt şi în acest fel şi în acel fel, o conjuncţie de moduri de a fi care se sustrage controlului logic, pentru că operaţia se desfăşoară la nesfîrşit. Pe de altă parte, rememorarea unei separaţii: aceea dintre public (vizibil tuturor) şi privat (vizibil doar ţie) sau, cu alte cuvinte, vederea mea a mie însumi versus vederea celorlalţi a mea însumi. Şi poate chiar şi mai departe, aşa cum am spune fenomenologic-sartrian, un argument al echilibrului între a fi pentru sine şi a fi pentru ceilalţi.

Mergînd pe-o frînghie subţire, Maria Eichhorn trece dinspre exprimabil către inefabil. Venind în urma ei, noi rămînem fără cuvinte...