Cîte ceva despre avangarda muzicii pop

De data asta am hotărît să îmi arăt mai mult latura "sensibiloasă". Vreau să mă expun. Simt nevoia să fiu puţin exhibiţionist. Aşa că nu am să vă mai vorbesc despre rock, punk, goth şi alte muzici dure (poate puţin, spre final). A venit timpul să vă prezint cîteva personaje pe care le frecventez în clipele de cea mai adîncă singurătate, atunci cînd nu mi-e ruşine să fiu pe de-a-ntregul eu însumi: patetic, fragil, vulnerabil, cu apucături. Mărturisesc că sunt momente cînd ascult muzici ce mă împing să fac lucruri faţă de care simt, mai tîrziu, o oarecare jenă. Să trecem la fapte. Iei un anumit disc, dai play şi te trezeşti că-ţi vine să te urci pe tocuri, să-ţi tragi pe tine nişte ţoale fancy şi să te machiezi. Vrei să străluceşti, să iei ochii, cînţi, mimezi, te priveşti languros în oglindă. Ca să vă faceţi o imagine, amintiţi-vă de travestitul Hugo Letal din filmul lui Almodovar, Tacones Lejanos. Aşa-mi vine mie cîteodată.... Aţi ridicat din sprîncene, v-aţi încruntat subit a mirare? Liniştiţi-vă, n-am trecut niciodată la fapte. Doar îmi vine... Şi uite aşa, copăcel-copăcel, ajungem la subiectul nostru.

Antony and the Johnsons e un nume sub umbrela căruia se ascunde un personaj foarte straniu. Originar din California, Antony, în adolescenţă, a rămas fermecat de muzica şi imaginea lui Boy George. Mai tîrziu a plecat la New York, un oraş ce-i permitea să se manifeste cît mai autentic, dat fiind faptul că era un transgender. Doar aici avea posibilitatea să-şi exhibe sexualitatea sa ambiguă. A prestat într-o trupă de cabaret, a jucat în Animal Factory (filmul lui Steve Buscemi), a cîntat alături de Lou Reed şi, pînă la urmă, a reuşit să pună pe picioare trupa Antony and the Johnsons. În 2005, lansase deja cel de-al doilea album, I'm a bird now, cu care a cîştigat admiraţia criticilor muzicali şi prestigiosul Mercury Music Prize. Cel mai bun lucru care se poate spune despre acest LP este că are un efect terapeutic garantat. E recomandabil celor cu inima frîntă, cu sufletul zdrobit şi, în general, nefericiţilor de toate soiurile. Credeţi-mă, eu l-am încercat. Poţi să-ţi plîngi de milă pe săturate. Parcă-ţi ia supărarea cu mîna, nu altceva! Albumul se bucură de un sound delicat, limpede, nevricos şi, mai presus de toate, extrem de melodios. Vocea lui Antony aminteşte de timbrul Ninei Simone. Impresionante sunt melodiile la care au colaborat Boy George şi Lou Reed. Rezultatele sunt răvăşitoare, mai ales pe melodia You are my sister, unde Boy George şi Antony îşi cîntă unul altuia cu o tandreţe infinită.

Acum trecem la o artistă apropiată de stilul lui Antony. Mai exact, e vorba de Joan As Police Woman, un personaj care, printre altele, a făcut parte şi din trupa Antony and The Johnsons. Artista a beneficiat de o educaţie muzicală solidă. A studiat vioara la Boston University, a făcut parte din The Boston University Symphony Orchestra, însă, pînă la urmă, a fost atrasă cu totul de underground-ul rockului new-yorkez. În final a optat pentru o carieră solo. A debutat în 2006 cu albumul Real Life. Muzica ei e rafinată, matură şi foarte simplă. Artista nu ţine să epateze sau să spargă gura tîrgului cu inovaţii sau experimente muzicale. Preferă să amestece soul-ul clasic cu un strop de noise rock, şi puţin Lou Reed. Obţine un sunet digerabil şi discret. E o artistă pe care va trebui să o urmărim cu atenţie, mai ales că urmează să scoată pe piaţă un album nou.

Următoarea pe listă este Nicole Atkins. Şi ea se trage tot din zona New Yorkului, mai exact din orăşelul Neptune, New Jersey. S-a lansat în 2005, cu albumul Party's Over. Ce-i drept, la vremea aia, n-a prea impresionat: o puştoaică printre atîtea altele. A dat totuşi lovitura în 2007, cu albumul Neptune City. Artista are o voce care ar impresiona şi la festivalul Mamaia. Pe lîngă asta, muzica ei e extrem de elaborată, în genul muzicii uşoare de pe la noi. Orchestra susţine viguros partea vocală, refrenul e cîntat cu aplomb şi impresionează. Nu durează mult pînă ce ascultătorul începe să urle afon împreună cu solista. Cu toate astea, sound-ul e modern şi proaspăt, după chipul şi asemănarea artistei. Îmi place foarte tare la Nicole Atkins frumuseţea ei de modă veche. Prezenţa ei afişează o eleganţă căutată, dublată de o feminitate uşor naivă, ce se afirmă cu sinceritate totală.

Haideţi totuşi să părăsim underground-ul new-yorkez, cu rafinamentul lui cu tot, şi să ajungem la muzici mai agresive. Nu de alta, dar parcă ne cam moleşisem. Înviorează atmosfera Lali Puna, o trupă germană de electro-rock. Albumul lor din 2004, Faking the books, este energizantul de care ai nevoie. E ca o doză de amfetamine: beat-uri electro şi rock. Cam ceea ce făcea The Curve în anii '90.

A fost o vreme cînd credeam că dinspre zona pop-rockului nu o să mai apară nimic nou. Anii 2000 îmi păreau cotropiţi cu totul de muzica electro. M-am înşelat. Încă nu s-a spus totul. Ăsta e motivul pentru care v-am prezentat artiştii de mai sus.

Antony and The Johnsons, I'm a bird now, Secretly Canadian, 2005
Joan As Police Woman, Real Life, Reveal, 2006
Nicole Atkins, Neptune City, Red Ink/Columbia, 2007
Lali Puna, Faking the books, Morr Music, 2004.


(Articol preluat din Observator Cultural, iunie 2008)