Încercând să trec peste sentimentul că Olimpiadele nu mai sunt ceea ce erau odinioară - la nivel de spectacol dar şi de atitudine şi interes vizavi de jocurile în sine - simt nevoia să spun că cea de la Beijing ar trebui să fie una aparte. China
şi-a dorit imens organizarea celui mai mare eveniment sportiv al planetei. Şi a reuşit să realizeze o infrastructură pe măsura ambiţiei enorme şi entuziasmului care au însoţit suflarea poporului galben la aflarea veştii că va organiza Olimpiada.
Urmărind ceremonia de deschidere - absolut fabuloasă - am avut senzaţia unei întoarceri la vremurile în care stăteam cu ochii lipiţi de televizor în fiecare zi a celor două săptămâni de jocuri olimpice, numărând secunde, contabilizând note sau goluri, trăind dramele sau bucuriile sportului, indiferent că era vorba de atletism, handbal sau gimnastică. La Atena, Sydney sau Atlanta, cu tot fastul respectiv, parcă
n-a fost acelaşi lucru. Chinezii însă, par pregătiţi să readucă Olimpiada la noţiunea de legendă vie. Şi, mai ales, modernă.
Sunt sceptic în privinţa numărului de medalii pe care le va lua România la Beijing. Semnalele spun că va fi cea mai slabă recoltă din ultimii 30 de ani. Gimnastica nu mai e
ce-a fost, atletismul e la pământ, în canotaj şi
caiac-canoe s-au schimbat de mult ierarhiile, înotul
n-a fost niciodată un punct forte, la box Ionuţ Gheorghe se laudă că vine cu aur dar
mi-e să nu cadă după prima rundă, handbalul îşi arată muşchii însă
mi-e deja frică să o văd pe Nechita cum ratează de pe semicerc singură cu portarul ş.a.m.d., iertat
să-mi fie pesimismul dar, vorba lui Jenei,
nu-mi fac iluzii ca să
n-am deziluzii.
La
urma-urmei însă, poate că nu numărul de medalii e important. Ci ceea ce reuşim să lăsăm în urmă. Sau ceea ce va lăsa în urmă această Olimpiadă exotică. Olimpiada ochilor oblici, Olimpiada
secolului-problemă. 