Spre surpinderea generală, responsabilul fostului "hambar cu puşti" n-are nici un fel de pretenţii materiale pentru recuperarea pagubelor. Baraca de tir e complet demolată, însă totul s-a declanşat de la ascunderea bătrînului Gulliver Naiba printre ţintele de mucava ale panoramei. Or gestionarul tarabei nu părea să fie străin de prezenţa magului în incinta stabilimentului. La urma urmei, scîndurile n-au suferit nici o stricăciune notabilă, totul putînd fi reparat şi reinstalat în mai puţin de două săptămîni.
Ţaţa Catariţa, despărţindu-se cu greu de puşca pe care trebuie s-o returneze gestionarului, dovedeşte o fantastică putere de recuperare, deoarece, trează de-a binelea, fără vreo urmă de "febră cerebrală", spune acestuia:
- Măi Bucă, pesemne că-nvîrteşti tu ceva cu diavolul ăla bătrîn, de i-ai înlesnit fuga... Deocamdată, ia-ţi îndărăt flinta, că i s-a strîmbat ţeava... Dacă aflu c-ai fost în tamşă cu boşorogul, mîine mă-ntorc şi-ţi fac iarăşi praf hambarul! Aşa să ştii!
- Ţaţă Catariţo - se vaietă Bucă -, mă jur pe ce vrei că habar n-am încotro s-a topit domnul Gulliver... Poate-o fi murit şi şi-o fi luat zborul spre ceruri!...
- Glumezi, prostovane? - rînjeşte ţaţa. Ăsta n-are ce căuta acolo, locul său e în iad, în străfundul pămîntului... Dar unde-i duba din spatele camionului ăla cu butoi de tablă?
Nici nu mai aştept răspunsul responsabilului, ci mă deplasez urgent spre locul unde găsisem parcate cisterna, dubiţa şi stiva uriaşă de sticle umplute cu apă.
Bătrîna, în ciuda vîrstei, are totuşi nişte ochi ageri, de excepţie. Pentru că, într-adevăr, vehiculul a dispărut. Dar încărcat, pesemne, întrucît stiva lăzilor s-a redus simţitor.
- Omule, cine-i nenea ăla, din cabina cisternei? - mă întreabă Iermolai Bîc. Şi de ce face semne?
În afara forestierului, în spatele meu se adunase întregul grup de comando, în aceeaşi formaţie de la începutul evenimentelor.
Milica, mai iute de minte, îl recunoaşte imediat pe cetăţean:
- Păi, e pacientul meu, Guţă al ţaţei Palagheia! Lucrează ca şofer la oraş, pe cisternele de stropire a străzilor... Dar ce-o fi vrînd, de ne cheamă la el?
Lucrurile se lămuresc rapid. Guţă se află în dificultate. Gulliver Naiba a plecat, fără să-i plătească transportul efectuat, iar el şi-a pierdut cheile de la maşină.
- Şi de ce ne făceai nouă semne? - îl întreb eu, intrigat.
- V-am văzut mai zilele trecute, cu-o maşinuţă. Poate se potrivesc cheile!... Că-i musai să mă duc după bătrîn, să-mi dea banii pentru osteneală... Două drumuri pînă la peştera Guşteriţei, unde am încărcat cisterna.
Bineînţeles, deşi "Bombiţa" zace în livada de la "moara dintr-un dud", trusa cheilor se află totuşi asupră-mi.
- Şi-ncotro vrei să pleci, să-l găseşti pe Naiba? - întreb eu, convins c-am dat de informatorul ideal. Ştii unde-i acum?
- D-apăi cum! Cînd a ieşit din dărîmăturile panoramei, s-a suit la volanul dubiţei şi-a pornit spre Guşteriţa, să-l caute pe unul, Dulea... Zicea că, fără el, s-a dus totul dracului, şi comoara, şi banii!...
Realizez pe loc grandioasa înscenare a bătrînului Gulliver Naiba. După părerea mea, genială! Îşi camuflează comoara extrasă din peşteră printre sticlele transportate cu dubiţa. Mă nelinişteşte însă apariţia noului personaj.
- Şi nu ştii cine-i Dulea?
- Cum să nu! Dentistul din Colţiilupchii, felcerul...
- Tulli Pompadur?
- Chiar aşa, cum îi ziseşi tălică... dar nu ştiu să aibă şi pompă! De-altmineri, îl caută toţi, şi nea Parşolea, şi Tiţu de la Adîncuri, şi nepotul lui nea Lae... Dacă stăm şi socotim pe degete, sînt patru dubiţe pe urmele felcerului Dulea...
- D-apăi cum! Nu-şi ţine maşina la Cîmpina, în curtea mea?
Gulliver Naiba, căpătînd noi dimensiuni în situaţia actuală, mai ales că-i şi proprietar de automobil, nu mai putem zăbovi nici o clipită.
Peste un minut, mă instalez la volanul cisternei, cu Guţă lîngă mine, plus Milica şi ţaţa Catariţa. Stăm cam tasaţi, e drept, dar cei instalaţi pe laturile cisternei (restul grupului) au condiţii mult mai inconfortabile.
Cheia de contact a "Bombiţei", fără nazuri, dă rezultate imediate. Se potriveşte de minune la "Buceagul" gospodăriei comunale. Tot aşa cum la broasca portierei mele se brodesc mai toate cheile confecţionate de cooperativa "Progresul": chei de Yale, de lacăte, de uşi, indiferent de format, dimensiuni şi materialul folosit la fabricarea lor.
Peste alt minut, gonim cu şaizeci pe oră, urcînd serpentinele ce duc spre Guşteriţa. Bietul Guţă, necunoscînd posibilităţile mele de şofer de excepţie, transpiră copios la fiecare viraj luat doar pe două roţi, la fiecare gropan pe care-l survolez detaşat. Cisterna, din fericire, e goală. Şi pe dinăuntru, dar şi pe dinafară.
Pentru că singurul pasager (serios), legat cu cureaua de la pantaloni de-o armatură a cabinei, e doar nea Romaniţă Curentu. Care-mi bate disperat în acoperişul cabinei, pentru a mă atenţiona că mi-am pierdut clienţii pe drum.
Nu-i o problemă.
Frînez vîrtos, nea Romaniţă zboară mai în faţă, dar tot spînzurat de curea, iar Milica, ţaţa Catariţa şi Guţă se sprijină cu fruntea de parbriz. Fără să-l deterioreze. Manevrez, din trei mişcări, întoarcerea cisternei şi pornesc în căutarea celorlalţi.
În mai puţin de trei minute, i-am cules pe toţi.
Binecuvîntat de nea Gheorghe al lui Staragică, precum şi de femeile recunoscătoare, cu nişte cuvinte pe care nu le desluşesc, fiind rostite mai mult printre dinţi, întorc iarăşi camionul, de astă dată din două mişcări (plus un mic şanţ!).
Cu pasagerii bine ancoraţi, nu mai am necazuri. Accelerez serios, pentru a reduce din handicap, şi nu mai ţin seama de imperfecţiunile drumului forestier. Numai privirile îngrozite, ţipetele înăbuşite ale partenerilor de cabină mă avertizează asupra vitezei atinsă. Pentru că indicatorul acesteia nu mai funcţionează de mult, de cînd am trecut printr-un gropan (minimum 60 cm) cu apă curată, limpede ca de izvor.
Un claxonat penibil, piţigăiat şi anemic, cere eliberarea drumului. Neposedînd retrovizor, întorc privirea. Un "Trabant" vrea să mă depăşească. E total neserios. Pe unde? Bine că-ntorc capul la loc. Altminteri nici noi n-am mai fi avut mult de mers. Pentru că "Buceagul" o luase zdravăn spre pădure. Care-i alcătuită, în cea mai mare parte, din arbori.
Totuşi, nefericitul de "Trabant" reuşeşte performanţa de-a mă depăşi. Dar cu ce preţ! Aripa dreaptă-i lipseşte, acum, cu desăvîrşire.
- E Tulli! - ţipă Milica.
- Imposibil! - ţip şi eu, din pricina urletului motorului. Maşina-i era cu toate roţile pe geantă. Şi-apoi, ce să caute la Guşteriţa, din moment de se ştie căutat de ceilalţi?
Milica Manzur îşi vîră nasul în urechea mea şi răcneşte:
- Grasule, ţin-te după el... Poate nu ştie că-i dat în urmărire de prietenul său, sau, asta-i altă posibilitate, merge chiar să-l întîlnească!
Are şi doctoriţa un grăunte de dreptate. Deci accelerez. "Trabant"-ul, dotat cu cauciucuri noi, dar de dubiţă, plin de lăzi cu sticle, atît în interior, cît şi în exterior, zdrăngăne ca un tomberon cu geamuri sparte, încercînd să se detaşeze de cisterna noastră.
Fantasticele alergări de maşini, văzute la televizor, în "Mannix", sînt nimic pe lîngă demenţiala noastră cursă spre moarte sigură.
"Trabant"-ul pierde lăzile pe drum, de parc-ar semăna cartofi. Noi trecem peste ele, călcîndu-le-n picioare, adică-n anvelope, şi ne aflăm pe punctul de a-l ajunge din urmă. Însă, radiatorul fierbe atît de cumplit, încît motorul nu mai vrea să tragă, iar viteza coboară sub 15 km pe oră.
După un sfert de ceas, pe care l-am petrecut în jurul "samovarului" din care ţîşneau trîmbe de vapori, motorul s-a mai răcit.
- Măi copile - mă atenţionează ţaţa Catariţa -, şi ce facem cu ei, dacă-i prindem?
- Asta nu-i o problemă - o lămuresc eu -, principalul e să punem mîna pe comoară, să vedem din ce se compune, şi-abia după accea o să ne gîndim la hoţii de comori... Depinde de numărul lor... Dacă-s prea mulţi, ne-ntoarcem şi aducem ajutoare... Dacă-s mai puţini decît noi, îi imobilizăm şi-i încărcăm în cisternă, chiar în cazanul acesteia... De-acolo, n-au cum să ne mai scape...
Motorul funcţionează ireproşabil, deşi am impresia că radiatorul nu mai posedă de mult apa necesară. Deocamdată, însă, trage zdravăn. Atît de vîrtos, încît peste cîteva clipe vedem intrarea grotei Guşteriţa.
În faţa intrării, sînt adunate cele patru dubiţe pornite în căutarea dentistului, iar "Trabant"-ul acestuia se află presat între ele, de parc-ar fi un viţel sugînd la patru vaci.
Norul de fum poluant, pe care-l emană eşapamentul "Trabant"-ului, plus gazele puternicelor motoare, cu care-s dotate TV-urile, ne informează că echipele sînt în stare de alertă. La un moment dat, dentistul demarează vijelios, răpindu-ne vizibilitatea. Peste cîteva secunde, trece pe lîngă noi, forţîndu-ne să optăm pentru şanţul din dreapta, neavînd altă posibilitate de-a evita coliziunea.
Bineînţeles, ajutat de strigătele înspăimîntate ale partenerilor din cabină, extrag cisterna din şanţ, ambalînd la maximum motorul. Răstimp în care, cele patru dubiţe se avîntă în direcţia noastră, silindu-ne să intrăm din nou în şanţ. De astă dată, mai adînc.
Şoferii iadului nici nu ne bagă în seamă, ci trec pe lîngă noi cu o sută pe oră. Lăzile cu sticle zornăiesc înspăimîntător, flacoanele se mai sparg, răspîndind pe urmele dubiţelor o dîră de lichid cu miros de suspect.
- Excelentă idee! - nu mă pot eu reţine să exclam.
- Care? Să ne zvîrle în şanţ! - îngaimă, înspăimîntată, Milica.
- Nu, doctoriţo, pentru că, vezi matale, asta-i diferenţa între un detectiv de excepţie, cum e personalitatea mea, şi-un cetăţean de rînd, neatent la mediul înconjurător. Gulliver şi acoliţii săi, nu numai că şi-au camuflat comoara printre sticle, încearcă să ne inducă în eroare, lăsîndu-ne să credem că-s pline cu diferite alcooluri, din specia ţuicii, dar trăgînd lejer şi spre zeama de varză, dacă m-aş orienta numai după aromă.
- Uite ce-i, grasule, ştii care-i diferenţa între un doctor şi-un detectiv de talia matale?
- Sigur că da! - declar eu.
- Ai să rîzi, dar nu ştii! Eu-s capabilă să-ţi pun pe loc un diagnostic, pe cînd dumitale nu-ţi stă în putinţă... Eşti bolnav rău, omule, rău de tot, suferi grav de megalomanie detectivistică... Rar mi s-a întîmplat să-ntîlnesc în cariera mea un caz asemănător...
- Te cred, coană Milico! Pentru că-s unic!... Acuma, să lăsăm discuţiile şi să pornim urgent după hoţii de comori! Daţi-vă jos, cu toţii!
- De ce, mă copile?! - se miră cina Moşca.
- Ca să împingeţi la camion, să-l scoatem din şanţ...
O mînă de oameni de nădejde, asta reprezintă minunaţii mei prieteni. În mai puţin de-o jumătate de ceas, nici mai mult nici mai puţin, cisterna se află din nou pe partea carosabilă a drumului forestier. E drept c-am fost nevoit s-abandonez volanul lui nea Poroambă Cîşu, care mai dăduse gata o maşină, anume chiar "Fiat"-ul meu, deoarece, pînă nu m-am coborît din cabină, cisterna n-a binevoit să se urnească din loc.
- Pe cai, fraţii mei! - mă adresez eu grupului de comando. Benzină avem, curent este, apă...
- Ioc! Radiatoru-i gol, încît nici nu mai are ce fierbe în el! - mă informează Cîşu.
- Atunci, jos de pe cai! - încerc eu să glumesc, pentru a mai reduce din tensiunea momentului. De unde găsim nişte apă?...
Bineînţeles, nimeni n-are aşa ceva asupra sa. Salvarea ne vine de la şoferul cisternei, Guţă al ţaţei Palagheia:
- Cred că se mai găseşte un pic, pe fundul cazanului... - susţine el, dar nu prea convins de cele afirmate.
Cînd reuşim să desţepenim robinetul cazanului, izbucnim în urale. Pentru că apa ne împroaşcă aproape pe toţi, făcîndu-ne hainele leoarcă. Însă mirosim atît de puternic a ouă clocite, încît duc la buze un colţ de la gulerul cămăşii. Şi constat un gust tulbure, de ţuică de prună mixată cu moare de varză, dar lipsită de orice identitate precisă. Pentru c-ar putea fi, foarte bine, şi-orice altă băutură alterată.
- Unde-aţi încărcat ultima oară cisterna, frate Guţă? - îl interoghez imediat pe şofer, cuprins de-o bănuială bizară.
- Păi, v-am mai spus matale, la Guşteriţa, aici! - mă lămureşte feciorul Palagheiei.
- Are Naiba izvor cu furtun!
- Are! Şi încă, cu pompă... Că dînsul s-a ocupat de umplerea cisternei!
- E-n regulă! Pesemne c-a dat peste o vînă de ţuică, chiar în stîncă, a captat-o şi vrea s-o exploateze! - devin eu ironic.
Ţaţele nătăfleţe, însă, mă pricep greşit, deoarece supralicitează:
- I-a pus Dumnezeu mîna-n cap! - îl invidiază fina Frusina.
- Şi mai zice că-i omul diavolului, păcătosul! - acuză ţaţa Catariţa.
- De-aia spuneau şmecherii de la răcoritoare c-or să aibă ceva "tărie", încă din seara asta! - şi-aminteşte cina Moşca.
Ţac-ţac! Imediat mi se aprinde-o diodă în sistemul neuronic.
Operaţie de intoxicare magistrală. Gulliver Naiba joacă tare. Difuzează alcool prin reţeaua răcoritoarelor, abătînd astfel atenţia de la comoara extrasă din grota Guşteriţei. Deci, ce mai calea-valea, bătrînul mag comite un al doilea act de încălcare a legilor.
Totuşi, mă zgîndără un gînd. De unde are bătrînul atîta basamac, încît îl transportă cu cisternele şi-şi mai şi mobilizează prietenii care pot face rost de dubiţe, plus de Tulli Pompadur, versatilul dentist, posesor de "Trabant"?
O singură ipoteză mi se pare valabilă: comoara reprezintă mult mai mult decît costul cîtorva biete cisterne umplute cu poşircă. Pentru că lichidul, pe care-l gustasem şi pe care-l turnăm acum în radiator, mi se pare atît de infam şi apătos, încît e posibil să-l fi colectat de pe la neamurile lui Parşolea şi-ale lui Tiţu, bufetierul din Adîncuri.
Renunţînd la o analiză mai aprofundată a problemei (din lipsă de timp, bineînţeles), lansez o chemare de alarmă:
- Încălecarea, fraţilor, că-l scăpăm pe Naiba! Dacă tragem tare, îl ajungem din urmă... Benzină avem, curent este, apă...
- ... avem, dar e poşircă! Numai să nu fiarbă-n radiator! - mă atenţionează Poroambă Cîşu, întrerupîndu-mi discursul inflamabil.
Datorită vitezei, pe care n-am s-o determin, absentînd la tabloul de bord un indicator valabil, îi ajung repede pe Gulliver şi acoliţii săi. Cursa continuă, dubiţele survolează gropanele şi şanţurile, iar "Trabant"-ul dentistului arată ca un vehicul selenar, nu mai posedă nici aripa din stînga, dar nici portierele.
Cînd constat că, pînă la ultima dubiţă, mi-au mai rămas vreo zece metri şi-mi pun probleme în legătură cu frînarea, "Buceagul" îşi rezolvă singur supravieţuirea. Motorul se opreşte din senin, hîcîind de vreo trei ori. Radiatorul zvîrle vîrtejuri de aburi spirtoşi, pesemne ultimele picături de poşircă.
Deoarece nu cred că-i posibil ca motorul să se fi-mbătat, ci pur şi simplu s-a gripat din pricina supraîncălzirii, las cisterna să ruleze în virtutea inerţiei.
- Am ajuns la "moara dintr-un dud"! - exclamă Milica Manzur, exact cînd se opreşte camionul.
Umbrele înserării porniseră de mult să descindă. Maşinile urmărite abia se văd, însă suficient pentru a ne da seama că pătrund toate în livada "morii dintr-un dud".
- Omule, nu te supăra - îl aud deodată pe Iermolai Bîc -, n-ai vrea să ne dai o mînă de ajutor... Am vrea să coborîm!
- Dar cine vă împiedică? - îl chestionez intrigat.
Abia cînd îi văd capul la fereastra portierei, îmi dau seama că-i ceva în neregulă. Pentru că Laie mă priveşte cam de sus. Ce-o fi căutînd pe capota cabinei, nu mai am vreme să mă-ntreb, deoarece mă aud strigat şi de Geca Leoveanu-Zbanţ:
- Maestre, văzuşi ce făcuşi?
- Nu... Văd c-am ajuns cu bine şi l-am prins şi pe Naiba cu oamenii lui... Adică, o să-l prindem curînd...
- Poate, dar fără noi o să-ţi fie cam greu... Mai întîi, scoate-ne din legăturile cu care ne-ai spînzurat de blestemăţia asta de cisternă!
Operaţia eliberării grupului se termină satisfăcător, fără daune. Iermolai Bîc, aruncat de hurducături pe capota cabinei, e coborît de Milica şi cele trei ţaţe nătăfleţe. Pe Geca, îl scoatem mai greu, deoarece se strecurase, din aceeaşi pricină, între cazan şi aripa din spate. Pe Poroambă Cîşu l-am găsit în gura cazanului, iar pe Staragică, Păuniţa, Ioana lui Colarete şi Patruzec, chiar sub cazan, unde-i terciuise viteza vîntului dezlănţuit de minunata cisternă în mersul ei vijelios.
Năuci şi buimăciţi de emoţiile aventurii, membrii echipei recuperează anevoios. Abia se ţin pe picioare. Curge praful din ei, de parc-ar fi covoare bătute. N-aş zice că nu-s şi ei bătuţi, aşa că le transmit dispoziţiile de rigoare:
- Toată lumea la odihnă! Rapid!...
- Plecăm la căşile noastre? - se miră Patruzec.
- Nu! Ne odihnim la locul de muncă, chiar aici!
Ţaţa Catariţa, peste care, parcă, n-a trecut tăvălugul ultimelor evenimente, se manifestă verbal, evident contrariată:
- Cum asta, copile? Fără să luăm nimic în gură? Nu ţi-i foame?
- Ba da! - sînt nevoit să recunosc, chiar nejenîndu-mă deloc. Însă-n seara asta mai amînăm... Mai întîi, să-i pîndim pe Gulliver şi oamenii săi, să-i prindem cu mîţa-n sac şi-apoi vom sărbători isprava noastră printr-un bairam de pomină!...
Fina Frusina, mai comprehensivă, se declară de acord:
- Tovarăşu creator, să ştii că-mi placi! La război înainte şi după aia la plăcinte! Ne duci iarăşi la mititei, s-o luăm de la capăt?
Aş vrea să-i spun că nu mai am un leu, că mai sînt şi dator, însă Iermolai Bîc, permanent malaxat de probleme filozofice, lansează o întrebare tulburătoare:
- Omule, dar dacă nu-i înhăţăm cu mîţa-n sac, atunci ce se-ntîmplă? Rămînem nemîncaţi toată noaptea, veghindu-i ca pe morţi?...
(va urma)