Adunaţi la umbra bătrînului camion-cisternă, ne sfătuim cu toţii, chibzuind un plan de bătaie cît mai inteligent. Pe măsură ce se lasă şi noaptea, care se anunţă frumoasă, lipsită de nori, dar şi fără lună, şansele noastre de-a ne strecura nevăzuţi pe urmele căutătorilor de comori sporesc corespunzător.
Milica Manzur, care mai avea unele restanţe de simpatie pentru bătrînul mag, îşi exprimă uimirea:
- Cine-ar fi crezut că Naiba-i în stare de-asemenea matrapazlîcuri? În loc să-şi vadă de vrăjitoriile lui caraghioase, se-apucă să organizeze expediţii, extrem de complicate, pentru transportul comorii găsite, ademenind la rele atîţia oameni de treabă!
Catariţa sare ca arsă:
- Parşolea, om de treabă? Tiţu Margiolea, care-nşeală lumea la tejghea, şi p-ăsta-l crezi om? Glumeşti, copilă bună!... Ăştia-s hoţii hoţilor... Iar Gulliver e tartorul lor. De cînd şi-a croit făgaşul, apucîndu-se de vrăjitoriile lui diavoliceşti, de-atunci am spus că-i tîlhar... Noi, în prostia noastră, descîntăm de dragoste, de alungarea durerilor de cap, aşa cum învăţasem de la bătrînii noştri... Pe cînd Naiba vroia s-aducă la noi în cătun obiceiuri străine... I-auzi ce i-a trecut prin cap, să se-nchine lui Belzebut!... Să se răscoale împotriva lui Dumnezeu!...
Odihna pe care ne-am îngăduit-o, vai de capul ei de odihnă, că ne chinuie foamea ca pe hoţii de cai, se apropie de sfîrşit. Bezna-i atît de cumplită, încît poţi să-ţi bagi degetul în ochi, crezînd că-i gură... Deci a venit timpul să declanşăm operaţia "Naiba"!
Iau cuvîntul, transmiţînd ultimele dispoziţii:
- Ne-nşirăm în monom indian...
- Zi-i pe româneşte, tovarăşe creator, că cine ştie ce mai iese! - mă îndeamnă Ioana lui Lucereanu.
- ... ne-nşirăm unul după altul, şi nu mă mai întrerupeţi, după care ne îndreptăm spre moară... Tinerii mai în faţă, adică Iermolai, Geca şi Guţă al ţaţei Palagheia, apoi nea Gheorghe al lui Staragică, Valin al lui Patruzec, nea Cîşu, că se pricepe la maşini, Romaniţă Curentu, c-a mai fost pe la "moara dintr-un dud", iar la urmă, femeile, tot în ordinea vîrstei... Milica, Păuniţa, fina Frusina, ţaţa Catariţa şi cina Moşca...
Cele trei ţaţe nătăfleţe au obiecţii, pentru că le simt apropiindu-se de mine:
- Ce tot bălmăjeşti acolo, măi copile - disting glasul ţaţei Catariţa -, de ce să rămînă femeile la urmă? Faci ură de rasă? Că dacă nu eram noi, zăceaţi şi-acuma în peştera Guşteriţei...
- Gîndeam c-o să fiţi astfel mai la adăpost de primejdii! - îi explic ţaţei. De-altminteri, nu era ăsta planul nostru de bătaie?
- Asta, după ce-i înhăţăm! - lămureşte lucrurile cina Moşca, moaşa generală a satului. Bătaia rămîne pe seama noastră, a femeilor, că ne pricepem...
Întrucît situaţia ameninţă să se deterioreze, decid să renunţ la discuţiile în contradictoriu cu cele trei ţaţe.
- Bine, atunci treceţi dumneavoastră în faţă!...
- Nu! - se opune ferme Catariţa. Nici aşa nu-i bine!
- Dar unde vreţi, femeile lui Dumnezeu?
- Lîngă tălică, tovarăşe creator! - opiniază fina Frusina.
- La mijloc?
- Taman da! Ca să te apărăm...
După minute întregi de tergiversări, ne strecurăm în livada "morii dintr-un dud", la mare nimereală, fiecare cum poate şi se descurcă. Pentru că nu se vede om cu om, atît de neagră-i noaptea.
Încadrat de cele trei ţaţe nătăfleţe, pe care le mai calc din cînd în cînd pe picioare, dar fără vătămări esenţiale, păşesc în papainoage, izbindu-mă de pomi şi renunţînd a le mai identifica specia. Dar nu mai are nici o importanţă, fiindcă-s la fel de duri.
- Bang!
Impactul pe care-l realizez cu următorul copac, de-o duritate cu totul ieşită din comun, mă cufundă într-o stare de totală nedumerire. Pentru că nu cred să existe în botanică arbori metalici!
- Bang! Bang! Bang!
Cele trei ţaţe nătăfleţe realizează şi ele aceeaşi performanţă. Fapt care mă ajută să deduc că n-avem de-a face c-un pom. Pipăindu-mi cucuiul cu-o mînă, cu cealaltă dau să pipăi obiectul neidentificabil de care ne ciocnisem.
Însă nu mai e nevoie. Luminile "morii dintr-un dud" se aprind pe neaşteptate. Şi cele din interior, şi becul din tindă. Iar "obiectul" se dovedeşte a fi o... dubiţă TV.
- Ia te uită, copile! - se miră Catariţa. Maşina dentistului a mai fătat una!...
Iarăşi începe să delireze ţaţa Catariţa.
Dar o condamn pe nedrept, deoarece, privind în direcţia arătată de mîna uscată a bătrînei, disting perfect două "Trabant"-uri. Dar care nu pot fi considerate, aşa cum afirmă Catariţa, drept rude directe şi încă, în linie descendentă.
Maşina lui Tulli Pompadur arată aşa cum o ştiam prea bine, fără aripi, ferestre, portiere şi acoperiş, iar cealaltă-i aproximativ în bună stare. Dacă nu de funcţionare, în orice caz de întreţinere.
În schimb, mai posedă anvelopele originale, pe cînd "Trabant"-ul felcerului de dinţi e dotat cu aceleaşi anvelope de TV, cu care-l văzusem rulînd pe drumul forestier de la Guşteriţa.
Deduc imediat, conform înclinaţiilor mele detectivistice: "le-au venit ajutoare din exterior!".
- Omule!
Nu mai simt nevoia să-ntorc privirea, pentru a-mi da seama că poetul Iermolai Bîc se află lîngă mine. Iar după respiraţiile agitate, care nu pot fi efectuate de unul singur, conchid că tot grupul de comando s-a adunat în spatele meu.
- Omule! - repetă Laie.
- Te-ascult, colega, dar zi mai urgent! - îl stimulez eu, enervat de tergiversările verbale ale forestierului.
- Crezi că mai e cazul să ne-ascundem? Mai ales c-au aprins şi luminile!...
- Da! Pentru că, după cum vezi şi singur, acuma-s mai mulţi! Şi s-ar putea să ne prindă ei pe noi, şi nu invers!
- Pozitiv! - se-aude glasul lui Geca Leoveanu-Zbanţ, pe care nu ştiu ce l-a apucat de vorbeşte ca şi cosmonauţii de la Houston.
Dînd indicaţii eminamente manuale, pentru a nu fi auziţi, conduc grupul de comando spre "moara dintr-un dud". Ne furişăm aplecaţi, mai mult pe brînci, pînă la nivelul ferestrelor.
Îi fac un semn lui Geca, cel mai zdravăn dintre noi, şi mă urc în cîrca lui, săltîndu-mă lejer în dreptul geamului de la bucătărie.
- Nimeni! - le comunic coechipierilor.
Leoveanu-Zbanţ, pe care-l îndemn din genunchi, se deplasează, clătinîndu-se, şi spre fereatra de la dormitor. Iar mă uit.
- Nimeni! - satisfac din nou curiozitatea generală.
În tindă neobservîndu-se ţipenie de om, nu ne mai rămîne decît beciul. Geca nu mai dă ascultare îmboldelilor mele, ci se prăbuşeşte la pămînt, laolaltă cu personalitatea mea, întocmai ca un cal nărăvaş la cursele de steeple-chase, atunci cînd sare şanţul, dar nimereşte în el.
După ce-l bat prieteneşte pe umăr, Geca Leoveanu mă bate şi el, dar mai puţin amical, otînjindu-mi ţurloiul drept.
- Ce vrei? - îl întreb nedumerit.
- Dă-te jos de pe mine, maestre, că mă cocoşaşi de tot!
- Iartă-mă, dragă Geca, dar aşa-i la război! - mă scuz eu bărbăteşte, eliberîndu-l imediat.
Olteanul abia îşi recapătă verticalitatea, că iarăşi se lasă la pămînt, de astă dată moale ca un manechin de ceară expus excesiv la razele soarelui.
- Nu te simţi bine, Geca? - întreabă speriată Milica Manzur, neuitînd o clipă că-i medic uman, indiferent de faptul că olteanul e doar veterinar.
- Ba da! Chiar excelent! Dar îmi veni să dorm... Şi-aş mai dormi o săptămînă, două, o lună... Că greu mai fuse...
Îl lăsăm pe Geca în îngrijirea cinei Moşca, iar noi ne deplasăm în interiorul "morii dintr-un dud". Examinăm pe rînd odăile, zăbovim cîteva clipe în bucătărie, sperînd să găsim niscaiva merinde, dar nu depistăm aşa ceva şi părăsim moara, complet năuciţi.
- Cine-aprinse lumina? - se întreabă ţaţa Catariţa.
- În nici un caz, Dumnezeu, ţaţă Catariţo! Acum avem de-a face cu Naiba... dar bănuiesc că-i posibil să se-aprindă lumina şi din beci... Înseamnă că-i avem în laţ... Acolo-s, nu mai încape nici o îndoială!
Intuiţia neînşelîndu-mă niciodată, cînd ajungem la intrarea pivniţii, nu mai înainte de a-i fi recuperat pe Geca şi cina Moşca, constatăm prezenţa altor trei dubiţe TV, pe care nu le observasem pînă acum. Fiind în umbra tindei, care se află deasupra beciului, vehiculele fuseseră la adăpost de privirea noastră. Iar dacă dubiţele sînt aici, atunci înseamnă că şoferii sînt în pivniţă, cu atît mai mult cu cît nu-i găsisem în "moara dintr-un dud". Asta se cheamă metodă deductivă logistică, specifică maestrului Conan Doi!
Coborîrea în infern, adică în beci, se petrece în cele mai bune condiţiuni, chiar superioare celor avute la prima mea tentativă de investigare a locurilor. Pentru că, de data aceasta, deşi ştiam că există o treaptă ce nu mă simpatizează deloc, uit de ea şi trec peste, fără să-i acord atenţia cuvenită. Ceea ce, însă, avîndu-i în spate pe coechipierii mei, care coborau şi ei scara, duce la o minicatastrofă. Mă-mpiedic, mă agăţ de şalter, sting lumina, liota se prăvăleşte peste mine, dîndu-mi senzaţia certă c-am devenit extraplat. Sînt şi mulţi...
Bezna-i sfîrtecată de zuruitul sticlelor sparte, atîtea cîte mai rămăseseră de la cataclismul precedent, de icniturile partenerilor mei, de unele oftaturi inidentificabile.
- Cine-i cretinul care-a stins lumina? - se-aude, deodată, un glas, ca de trîmbiţă a zilei de apoi.
"Dumnezeule - îmi zic eu, de sub masa, destul de grea, a grupului de prieteni -, dacă n-am murit cumva şi nu mă aflu în rai, de unde corespondez prin spiritism cu neamurile dragi, abandonate pe pămînt, înseamnă că magul Gulliver are puteri excepţionale, ceea ce nu cred totuşi, de vreme ce ne-a adus aici, printr-un teletransport misterios, pe cel mai insolit reprezentant al familiei mele!"
- N-aude nimeni ce-am întrebat? - răsună iarăşi glasul. Cine-i cretinul?
- Eu sînt, tanti Raliţo! - răspund de nevoie, deoarece altminteri ştiu ce s-ar putea întîmpla, mătuşă-mea fiind năstruşnică rău.
- Pe unde umbli, Al, băieţelule, că te-am căutat în tot tîrgul? - trece tanti Raliţa pe alt registru vocal, vag încîntat şi bucuros.
- Deocamdată, pe sub un grup de prieteni! Prieteni dragi, dar grei... Că numai la nevoie poţi afla cît cîntăreşte acest bun nepreţuit şi rar!
După exerciţii demne de-o cauză mai bună, reuşesc să mă extrag de sub mormanul de trupuri şi să manevrez întrerupătorul. Şi se face lumină.
Dezastrul nu-i chiar atît de întins, pe cît îmi închipuisem. Toată lumea îşi recapătă verticalitatea, mai devreme sau mai tîrziu, după care trec la prezentări. Deşi amicii mei par suficient de stressaţi, tanti Raliţa le strînge mîinile zdravăn, scuturîndu-le pînă la limita de luxaţie a umeralilor. Ei se prefac încîntaţi, iar mătuşă-mea exultă:
- Aţi văzut ce nepot am? Detectiv de excepţie, nu altceva!
- Ne-am dat seama, pe pielea noastră!... - o informează Milica Manzur, surprinsă plăcut de înfăţişarea lui tanti Raliţa.
Încăperea mi se clatină încă înaintea ochilor. Dar, după cîteva secunde, încep să disting ambianţa înconjurătoare. Uşa, care dă spre aşa-zisul laborator, e-nchisă; lîngă prag s-a proţăpit un individ ce pare să tragă cu urechea la unele discuţii dinăuntru, iar tanti Raliţa, făcîndu-ne semn să ne-apropiem de partenerul ei, ne declară:
- Fraţilor, nu-i uman ce se-ntîmplă aici!
Dacă privesc mai bine la pagubele produse de invazia noastră, sînt tentat să-i dau dreptate. Însă n-am timp, deoarece mă intrigă figura cetăţeanului de la postul de ascultare. Mi se pare extrem de cunoscută.
- Cine-i tovarăşul? - o-ntreb pe tanti Raliţa. Cum îl cheamă?...
- Autostop! - răspunde dînsa, atentă la evenimentele de după uşă.
- Cum? - îmi exprim eu nedumerirea, nevenindu-mi să cred auzului.
- L-am luat de pe drumuri, că-i rămăsese maşina în pană! - mă lămureşte suplimentar tanti Raliţa.
- Deci al matale e "Trabant"-ul de-afară?
- Dar cu ce-ai fi vrut să vin pînă aici? Cu Boeingul? Dar mai tacă-ţi gura, Al, băieţelule, s-auzim ce vorbesc ăia dinăuntru...
Tac. Tac şi privesc uimit la tanti Raliţa. Abia acum cîteva zile ne-am despărţit şi iarăşi observ unele schimbări în vestimentaţia ei. De la costumul de motociclistă, care-i atribuia înfăţişarea unui cosmonaut, a evoluat spre blugi şi bluzon din pînză de cînepă. La vîrsta ei, care s-a stabilizat de multă vreme la 70 şi ceva de ani, aş zice că nu se cade să umble altfel, dar totuşi arată destul de bine, ba chiar interesant. Iar pantofii sînt ceva formidabil, nişte bascheţi cu talpă groasă cît o cutie de table, de parcă tanti Raliţa ar fi automobil de curse, cu anvelope late-super.
Invidiind-o la culme, mai ales cînd privesc la cioburile de pe duşumea, pentru bascheţii ăştia, antiderapanţi şi antisticle sparte, mă dau mai lîngă urechea ei şi-o chestionez în şoaptă, să nu mă audă coechipierii mei, îmbulziţi lîngă uşă:
- Ce cauţi aici? Cum m-ai găsit?
Îmi răspunde, tot la ureche, de-mi zbîrnîie timpanul:
- Mă confunzi, am impresia... Cum, e-aşa de greu să te găsească omul, cînd laşi pe urmele tale numai dezastre? Am fost mai întîi la Ilie Dihalică-Bezeţ, pe care l-am găsit în plin proces de creaţie, tăind din roman cu foarfecele de tuns oile, de-acolo, la Cîmpina, la madam Poni Burlan, căci ştia tot tîrgul c-a vizitat-o cel mai mare scriitor şi i-a luat nişte manuscrise pentru editare. După ce mi-a citit şi mie cîteva caiete de poezii noi, pe care dealtfel mi le-a şi dat, cu rugămintea să ţi le transmit, spre dimineaţă am reuşit să aflu că ţi-a recomandat o oază de linişte extraordinară, adică aici, la Colţiilupchii. Ia spune, Al, băieţelule, cum merge romanul?
- Excelent! Dar singur!... Pentru că eu n-am vreme de el... Sînt aici nişte enigme bubuitoare, am să-ţi povestesc mai tîrziu... Dar de ce-ai pornit pe urmele mele? S-a-ntîmplat ceva?
- Da! Ţi-am găsit un loc ideal pentru scrierea romanului. Pentru că bănuiam, eram mai mult decît sigură c-aici ai să intri în mari încurcături... Bine c-am sosit la timp, să le rezolvăm împreună!
De asta m-am temut tot timpul, de cînd am zărit, adică, mai corect spus, am auzit glasul mătuşă-mi. Mereu trăieşte cu iluzia că înclinaţiile mele detectivistice sînt moştenite de la dînsa. Acuma vrea să mă ajute. Tocmai cînd eram pe punctul de-a rezolva definitiv totul, dar cu forţe proprii.
- Uite ce-i, dragă tanti Raliţo, îţi propun să dispari cît mai urgent... Şi-l iei cu matale şi pe tovarăşul Autostop! E bine?
Bineînţeles că nu-i bine. Pentru că-n clipa cînd aşteptam acordul mătuşă-mi, din laboratorul dentistului se-aude un răcnet groaznic.
(va urma)