- Te omor! Te sfîşii cu dinţii, cioflingarule! Unde-i esenţa divină?
După timbrul glasului, mieroso-popesc, aş putea afirma că-i vocea lui Gulliver Naiba. Însă vocabularul, vulgar şi îmbibat de agresivitate, mi se pare impropriu bătrînului mag, care vorbea blajin şi se adresa interlocutorului numai cu "Stăpîne!".
Grupul nostru, plus tanti Raliţa şi autostopistul aşteptăm cu toţii, încremeniţi, continuarea dialogului de la distanţă. - Lasă-l pe mîna noastră, nenişorule, că stoarcem din el toate esenţele, nu numai de vin, ci şi de ţuică, vişinată, coniac cinci stele, orice vrei şi ce nu vrei...
Lae al lui Parşolea, căci el era, prezintă evidente înclinaţii spre maniera forte.
Îl dau la o parte pe tovarăşul Autostop din dreptul uşii, îmi fac loc şi mă plec cu ochiul la gaura cheii. Din pricina surprizei, dau îndărăt brusc. Le explic febril, aproape bîlbîindu-mă:
- Cred că sîntem victimele unor vrăji, dacă nu chiar ale unor proceduri oculte, din cele mai enigmatice...
- Grasule - mă întrerupe Milica Manzur -, ştii prea bine că nu există aşa ceva... Ce-ai văzut?
La fac semn să-şi apropie capetele. Drept care urmează un carambolaj multiplu, însă cu rezonanţe din cele mai diverse.
- L-am văzut pe Naiba!... În dublu exemplar... E ceva de groază... Doi Gulliveri, îmbrăcaţi la fel. Ceilalţi sînt, însă, unicate. Lae al lui Parşolea, Tiţu de la Adîncuri, încă un măgădan bălai, pe care nu-l cunosc, dar care trebuie să fie nepotul lui Lae, precum şi dentistul nostru... Fraţilor, nu-i uman ce se-ntîmplă, după cum prea bine se exprimă tanti Raliţa!
- Omule, lasă comentariile - grăieşte şi Iermolai Bîc, frecîndu-şi insistent fruntea -, spune-ne, mai bine, ce fac acolo, de ce se ceartă?
- Ce să facă? Bine... Gulliverii vor să-l strîngă de gît pe Tulli Pompadur, Parşolea îl ţine de picioare, iar Margiolea, de mîini...
- Splendid! Excelent! - izbucneşte Geca Leoveanu-Zbanţ, nespus de fericit şi încîntat. Dar ălălaltul nu-i ajută?...
- Nu ştiu dacă se poate numi chiar ajutor operaţia pe care o efectuează nepotul lui Parşolea, dar l-am văzut turnîndu-i pe gît nişte lichid... Probabil vreun întăritor... Dintr-o canistră mică, de cinci litri...
În timp ce relatez spectacolul vizionat prin gaura cheii şi răspund întrebărilor din public, piesa ce se desfăşoară dincolo de cortina uşii continuă. Tulli Pompadur gîlgîie ca un canal desfundat, numai cîteva clipe, apoi începe să ragă:
- Tîmpiţilor, v-am spus s-aveţi răbdare! Esenţa e-aproape gata... Mai trebuie doar s-o concentrez... Daţi-mi drumul...
Un bufnet înfundat, urmat de cîteva plesnituri seci ca nişte împuşcături de apă, mă îndrituieşte să cred că dentistul şi-a atins scopul. Cînd îmi duc iarăşi ochiul la punctul de observaţie, priveliştea îmi confirmă supoziţiile.
Tulli Pompadur e culcat pe duşumea, la orizontală, în vreme ce Parşolea şi Tiţu îl pălmuiesc cu rîndul. Pesemne că-i leşinat, iar dînşii îi acordă primul ajutor. Cei doi Gulliveri, înfundîndu-şi meloanele pe ceafă, îl ridică pe dentist de subţiori şi-l stropesc cu lichidul din canistră. Tulli începe să strănute, după care şopteşte cu glas stins:
- Nu risipiţi materialul, că n-o să mai am din ce prepara esenţa! Lăsaţi-mă să-mi duc experienţa pîmă la capăt! De anul trecut muncesc la descoperirea asta, epocală...
- Pune-te pe lucru, nenorocitule, c-altminteri te smintesc! - îl consiliază binevoitor Gulliverul din dreapta.
Mă ridic de la nivelul periscopului şi privesc entuziasmat la companionii mei.
- Pînă dezlegăm enigma lui Gulliver Naiba în dublu exemplar, sînt convins că ne aflăm în posesia misterului comorii din peştera Guşteriţa. Acum ştiu ce reprezintă "esenţa divină"! Precis că grota are un izvor neobişnuit, extrem de rar pe glob, din care ce credeţi că picură?
- Ţuică! - exclamă Guţă al ţaţei Palagheia. Două cisterne a umplut nenea Gulliver. I-a pus Dumnezeu mîna în cap... La 20 de lei sticla, se face om!...
Dezamăgit de nivelul ştiinţific al şoferului, îmi continui expunerea:
- Apă, dragii mei! Apă...
- Păi, ce-ai fi vrut să curgă, maestre? Benzină, petrol lampant, motorină?... - mă ia în derîdere buna mea prietenă, doctoriţa Milica Manzur, hlizindu-şi dantura naturală.
Nici dînsa n-a stat prea bine cu chimia.
Totuşi, deoarece grupul de comando aşteaptă lămuriri, le satisfac curiozitatea:
- Apă grea! Aşa cum există numai în Norvegia! N-aţi văzut la televizor filmul "Bătălia pentru apa grea"?
Lumea se uită la mine ca la a zecea minune a universului. E şi normal, dată fiind importanţa descoperirii mele.
Numai autostopistul zîmbeşte neîncrezător, privindu-mă surprins. Ori m-a recunoscut, deoarece şi eu sînt pe punctul de a-mi reaminti unde l-am văzut, ori e cutremurat de revelaţie. Pînă să decidă pentru care din variante optează, mă roagă destul de respectuos:
- Maestre Conan Doi, ce-ar fi să vă reluaţi postul de observaţie, să urmăriţi cum prelucrează dentistul "apa grea"?
Deşi sînt stupefiat de faptul că-mi cunoaşte pseudonimul literar, cu atît mai mult cu cît n-am publicat încă nici unul din cele şase romane, dau urmare îndemnului său, interesat şi eu de desfăşurarea în continuare a spectacolului de dincolo de uşă.
Întrucît gaura cheii nu-mi mai este suficientă, iar nivelul discuţiilor crescuse în intensitate (minimum 90 decibeli!), îmi îngădui să întredeschid niţel uşa care dă spre laborator, spre spaima asistenţei. Îşi reţin cu toţii răsuflarea, aşa cum procedez şi eu, iar uşa scîrţîie infernal. La fel de infernal, însă, urlă şi Tulli Pompadur:
- Măi tu măi, feriţi-vă din dreptul ceaunului! Pericol de explozie! Nu vă băgaţi oala unde nu vă fierbe nasul!...
Cine ar mai avea răbdarea necesară, cînd aude pomenindu-se de iminenţa unei deflagraţii, să fie atent la un banal scîrţîit? Coechipierii mei se îmbulzesc urgent, însă nu-nainte, ci în sens invers, iar eu, lipsit de orice sprijin, mă reazem de uşa care se deschide total.
Nimeni n-are timp să se ocupe de noi şi mai ales, de mine. Echipa adversă, din interiorul aşa-zisului laborator, s-a adunat în jurul ceaunului, în ciuda avertismentului lansat de Pompadur.
Bîrîitul sinistru, al unui arzător de aragaz supradimensionat, mult mai mare decît cel de 2000, pe care-l am la soba din Calea Moşilor, creează în încăperea alchimiştilor o atmosferă terifiantă, tensionată la extrem, dar şi groaznic de fierbinte. Valurile de căldură răzbesc pînă la noi, determinîndu-ne să transpirăm din ce în ce mai abundent.
Cei doi Gulliveri îşi dau meloanele cît mai pe ceafă şi-şi şterg frunţile cu dosul palmelor, privind extaziaţi la lichidul care fierbe în găvanul ceaunului. Lae la lui Parşolea, cu minicanistra în braţe, îl supraveghează pe Tulli, în vreme ce Tiţu de la Adîncuri se trage în spatele felcerului, gata pentru orice eventualitate.
Acum sîntem şi noi pregătiţi pentru orice eventualitate, strîns uniţi în pragul uşii. Abia de-ncăpem. Numai tovarăşul Autostop s-a dat mai la o parte, notîndu-şi ceva într-un blocnotes. Tanti Raliţa, cu ochii cît cepele, mestecînd între buze o "mărăşească" stinsă, mă întreabă în şoaptă:
- Al, băieţelule, ce punct de fierbere are apa grea?
- Mare, tanti Raliţo, mare, de vreme ce nu-i folosită la prepararea cafelelor tale distrugătoare şi nici a ceaiului de plante medicinale...
- Bine că m-ai liniştit - răsuflă uşurată mătuşă-mea. Înseamnă că ăia de-acolo, în nici un caz n-au pus de cafea!... Ce rost avea, la ora asta!
Tulli Pompadur, scăldat de năduşeală, dirijează operaţiile din jurul ceaunului, total năuc de parcă ar fi căzut într-o transă hipnotică.
Înconjurat de aburii care ţîşnesc în şuvoaie din recipientul pus deasupra arzătorului şi care începe să trepideze din pricina clocotelor lichidului, dentistul tresare brusc, dă impresia că se trezeşte dintr-un coşmar, după care începe să urle disperat:
- Acuma! E gata! Parşoleo, măi tu măi, nu mai sta ca tontul, toarnă repede concentratul!...
Lae al lui Parşolea, care uitase de canistra pe care o îmbrăţişase pătimaş, zvîcneşte brusc, rămîne cîteva clipe pe gînduri, după care o întoarce cu gîtul în jos. Lichidul se varsă gîlgîind pe podea, răspîndindu-se într-o băltoacă.
- În ceaun, Parşoleo, nu pe jos! Nu risipi esenţa întru amintirea morţilor, că nu sîntem la parastas! - răcneşte Tulli Pompadur, aproape plîngînd de necaz. Ce-i cu tine, măi tu măi, ai înnebunit!... Mai repede, pînă nu se goleşte canistra!...
Responsabilul cooperativei manevrează invers recipientul, întorcîndu-l în poziţie normală, după care toarnă conţinutul, atît cît mai rămăsese, în ceaunul de pe pirostriile instalate deasupra arzătorului de gaze.
Nu se declanşează nici o explozie, aşa cum mă aşteptasem. Dimpotrivă, în ciuda temperaturii fantastice, amestecul actual din ceaun fîsîie penibil, dar răspîndind un imens nor de fum. Un fum galben-verzui, care bănuiesc să fie, mai curînd, o nebulozitate de vapori de hidrogen sulfurat. Atît de trăznitor pute smogul că începe să ajungă şi pînă la organele noastre olfactive.
Tulli Pompadur, apucîndu-se cu mîinile de bogaţii favoriţi, pe cap neposedînd decît o impresionantă chelie, ia rapid de pe foc ceaunul, dar îl răstoarnă din pricina grabei şi porneşte să se vaiete:
- Nenorocitule! M-ai distrus! Ai stricat compoziţia, cîcîindu-te cu canistra aia blestemată! Te-ai mişcat ca o gîlmă, ca un tăntălău... Ce mă fac acuma, măi tu măi?... Spune-mi, ce-am să fac? Vaporii, din pricina răsturnării recipientului, sporesc în intensitate, încît abia se mai vede om cu om.
Tiţu Margiolea, bufetierul de la Adîncuri, văzînd că Parşolea nu-i capabil să răspundă dentistului, fără să mai ceară cuvîntul, îi răspunde acestuia niţel cam nervos:
- Dacă nu ne dai imediat materialul, ai să faci pe tine!... Ne duci cu esenţa asta de peste un an... Unde-i? Ziceai că-i gata! Scoate-o numaidecît, că-ţi pocesc figura... Am băgat o groază de bani, toată agoniseala noastră, şi-acuma, cînd bîlciul e-n toi, ne laşi de izbelişte? Ce facem cu patru camioane de sticle?
Gulliverii, lipsiţi total de prestanţa pe care-o poseda Naiba, cel cunoscut de mine, îşi trag fiecare cîte-o palmă în frunte, pentru ca, apoi, după ce-şi îndreaptă meloanele, să-l cuprindă între ei pe Tulli, pare-se destul de strîns, deoarece dentistul hîcîie penibil, şi să-l scuture violent, atît de brutal, încît favoriţii i se transformă incredibil într-o coafură vîlvoi, dar pe creştetul capului. Unul din Gulliveri, car însă nu poate fi identificat, îi cîntă la ureche:
- Spune, cît mai degrabă, cui ai vîndut pontul?
Pompadur, cu timpanul maltratat de dulceaţa acidă a glasului Naibii, îi priveşte nedumerit:
- Poate vrei să zici palapontul, măi tu măi! Dar ăsta se foloseşte la dinţi, nu la esenţa pe care am descoperit-o... Şi cum s-o vînd, din moment ce sîntem asociaţi?
Frecvenţa cu care-i scuturat dentistul creşte, iar acelaşi Gulliver solicită amănunte:
- Cu cine te-ai asociat, escrocule? Nu cumva cu Polina? După ce tot timpul ai fost omul nostru?
- Ba da! Ba da! - răspunde cu glas tremurat dentistul, pesemne din pricina agitaţiei locomotrice pe care i-o imprimă cei doi Gulliveri. Nu mi-aţi băgat-o voi pe gît, silindu-mă s-o primesc în combinaţie?
- Atunci, unde-i? De ce nu-i aici? V-aţi unit amîndoi, cioflingarilor, să ne furaţi comoara!
Vaporii continuă să cuprindă nu numai încăperea presupusului laborator, dar şi vestibulul unde ne aflăm noi, echipele reunite, care privim nedumeriţi şi ascultăm intrigaţi conversaţia găinarilor.
Dentistul, nemaisuportînd acuzaţiile, intră direct într-o criză isteroidă:
- Să mă unesc eu, cu Polina? Nu, fraţilor! Am făcut tot ce era posibil, am lucrat zile şi nopţi, să fabric în producţie de masă esenţa noastră... Ce să fac, măi tu măi?... N-a reuşit! Pesemne c-am greşit pe undeva, la formula chimică... Dar nici n-am fost ajutat... Dacă nu mi-o băgaţi pe gît pe moaşă, poate izbuteam... Dar cînd să fiu atent la ce lucram, de vreme ce, tot timpul, trebuia să fug de ea?... Că femeia asta nu-i om, ci fiară!
Acuma, ştiu precis că Polina-i moartă. Pompadur a ucis-o cu sînge rece. Mai întîi, ca să-şi elimine un asociat, iar apoi, ca să scape de însurătoare. Unde i-o fi pitit cadavrul?
Un uragan ne izbeşte din spate, dîndu-ne de-o parte şi de alta, ca pe nişte nemurici, trece printre noi, vijelios, dînd năvală în laborator. Fumul puturos porneşte în direcţia noastră, dar din pricina curenţilor de aer puşi în mişcare, atmosfera se mai limpezeşte şi avem posibilitatea s-o admirăm pe Polina Ţilimindriu, întoarsă de pe lumea cealaltă, activînd pe post de tigresă.
- Fiară zici, Tulli dragă? Las' că-ţi arăt eu ce-nseamnă fiară!
Dintr-o simplă mişcare, de parcă ar fi smuls un fulg de pe rochie, îl suflă pe dentist dintre cei doi Gulliveri, îl propteşte bine pe picioarele personale, după care îi trăsneşte o pereche de palme bubuitoare.
Bietul Tulli Pompadur, însufleţit de evenimente, capătă o îngrijorătoare mişcare de balans. Însă moaşa îi restabileşte imediat echilibrul, administrîndu-i un ghiont în stomac. Felcerul se apleacă respectuos înainte, făcînd o reverenţă graţioasă, prilej pentru Polina de a-i răspunde cu aceeaşi monedă, turtindu-i nasul c-un pumn magistral, pe care l-ar fi invidiat şi echipa noastră olimpică de box. Apoi, fiindu-i milă de fostul bărbat ideal, îl îmbrînceşte peste ceaunul răsturnat.
Nu ştiu cît s-o fi răcit între timp recipientul, însă-i posibil să nu se fi răcit suficient, deoarece Tulli răcneşte ca din gură de şarpe, străduindu-se să-şi dezlipească fundul pantalonilor de pe metalul lipicios, mînjit de soluţia care fiersese într-însul.
- Şi cîte speranţe mi-am pus în tine, dragă Tulli, că erai băiat descurcăreţ şi muncitor, plin de bani şi iniţiativă! Cînd m-am luat după nenea Lae, că zicea că mi-i unchi şi-o să ne fie naş, credeam c-o să ne umplem de bani cu invenţia ta... Comoară! Aşa-i ziceai, scumpul meu dentist! Comoară! O picătură în fiecare sticlă şi orice poşircă se transformă în ţuică bătrînă... Unde-i esenţa, specialistule?
Observînd ceaunul eliberat din încleştarea cu Pompadur, Polina Ţilimindriu îl înşfacă de toarte şi-l trînteşte peste melonul lui Gulliver Naiba, cel din dreapta. Apoi, îl scoate urgent, cu melon cu tot, şi-l încearcă şi pe capul celuilalt.
- Va să zică-s o cioflingară, hodorogi slabi de minte! Îmi păparăţi banii de zestre, ca să fabricaţi poşircă din zahăr şi morcovi, şi s-o vindeţi la iarmaroc... Două cisterne, hai? Unde-i esenţa?... Unde-s bănuţii mei?...
Nemaiaşteptînd un răspuns, moaşa se dezlănţuie. Îi pocneşte zdravăn pe Parşolea şi Tiţu din Adîncuri, apoi îl otînjeşte şi pe văru-său, măgădanul, sparge tot ce întîlneşte în cale, rupe scaune, rafturi, aparatura lui Tulli se transformă în deşeuri, protezele zboară în cele mai neaşteptate direcţii, înzestrîndu-i pe toţi cu dinţi pentru eternitate.
Gulliverii se-adăpostesc dinaintea urgiei în gura de aerisire, unde, de fapt, nu-i loc decît pentru o singură persoană. Dar ce nu face omul la nevoie? Se-ndeasă cît pot, pînă se dărîmă imensul tub de tinichea. Acuma zac la pămînt, încercînd fiecare să iasă pe la capetele burlanului. Polina Ţilimindriu aleargă de la un colţ la altul al laboratorului, încercînd să descopere noi obiective de demolare.
Înmărmuriţi de violenţa dezlănţuirii pe care o manifestă primitiva, nu întreprindem deocamdată nimic.
- Omule?
Acelaşi înnebunitor Iermolai Bîc. Ce mai vrea?
- Omule, tot aşa puţea şi apa grea din filmul ăla norvegian?
Merită un răspuns pe măsura întrebării sale, pur onirice:
- Sigur că nu! Pentru că filmul era numai în alb-negru şi nicidecum în culori!...
Tulli Pompadur depune eforturi lăudabile de recăpătare a verticalităţii, însă moaşa nu pare să fie de acord. Izbucnind într-un hohot de plîns homeric, pune mîna pe arzătorul stins de mult, îl ridică asemeni unei bîte şi porneşte să-l roteacsă deasupra scăfîrliei dentistului (pe care nu-l văd bine), declamîndu-i:
- Tulli dragă, omul meu scump, mi-ai înşelat toate aşteptările, acuma sînt ca şi văduvă sau voi fi peste cîteva clipe, iartă-mă şi n-am să te uit, adio, adio şi încă o dată adio!...
Tanti Raliţa, care asistase entuziasmată la evenimente, intervine fulgerător:
- Fraţilor, nu-i uman ce se-ntîmplă! Opriţi-o pe nebună!
Şi, fără să mai aştepte aprobarea noastră, se repede în pseudolaboratorul dentistului. Însă Polina nu mai poate fi oprită. Arzătorul demarează în direcţia felcerului. Spre norocul său, însă, nu-l nimereşte. Ci aterizează între cei doi Gulliveri. Care, urlînd de durere, dau un semnal de alarmă generală:
- Fugiţi! Fiecare cum poate!
Căutătorii esenţei divine sprintează spre ieşire. Însă grupul nostru, îngrijorat de intervenţia lui tanti Raliţa, care se afla de mult în mijlocul încăperii, decolează în sens invers. Impactul se produce fără pagube materiale, nemaifiind nimic de spart şi rupt, însă cu notabile traume psihofizice.
Sîntem cu toţii pe jos, tîrîndu-ne în patru labe, descurcîndu-ne din vermuiala umană care mişună în laborator, încercînd zadarnic să ne recunoaştem unii pe alţii.
Unul din Gulliveri, adînc îndurerat de cele petrecute, mai ales din pricina arzătorului receptat în ţurloiul stîng, mai apucă să tragă concluziile şedinţei:
- V-am spus să fugiţi! Sîntem în mîna Miliţiei economice!
E clar că bătrînul mag, nu ştiu care din ei o fi cel autentic. Delirează în stare de şoc.
- Domnule Gulliver, nu-i nici o Miliţie, sîntem noi, Conan Doi şi un grup de cetăţeni din Colţiilupchii, plus cîteva persoane din provincie, tanti Raliţa, mătuşă-mea, şi-un autostopist, cules de pe drumuri...
Cetăţeanul Autostop, singurul care nu se avîntase în incinta catastroficelor evenimente, zîmbeşte blajin, aprinzîndu-şi o ţigară:
- Maestre Conan Doi, cetăţeanul Gulliver Naiba are perfectă dreptate... Miliţia e-aici, reprezentată prin persoana mea... Mă mir că nu m-aţi recunoscut... Doar ne-am mai întîlnit, la pensiunea Mariţei Nachtigal, la Posada, cu prilejul morţii inginerului Gaterek...
Imediat mi se aprinde o diodă, transistor sau lampă, că nu mai ştiu ce-mi funcţionează acum. E simpaticul căpitan de Miliţie, de la Comarnic, cel care condusese ancheta.
Tanti Raliţa, sută la sută zîmbet, se adresează căpitanului:
- Sper că nu voi fi amendată pentru transport ilicit de pasageri... Nu-i aşa, tovarăşe căpitan? Pentru că şi dumneavoastră v-aţi folosit de maşinuţa mea... Altminteri, n-ajungeaţi pînă aici... Şi vă mai pot fi de ajutor. Tot timpul m-am întrebat de ce i-oţi fi zicînd Gulliver bătrînului, mai ales cînd sînt doi... Păi, ştiţi cum îi cheamă?
- Da! - răspunde extrem de calm căpitanul.
- Ştiaţi că unul din ei e popa Gulie, parohul bisericii din bariera Dristorului, dat afară din cadrele de specialitate, de-al naibii ce era? Iar că frate-său, Niţă Gulie, avea băcănie cu mărfuri de speculă, chiar în dosul bisericii?... Pînă în 1948, cînd a fugit împreună cu Bică, adică răspopitul, de nu le-a mai ştiut nimeni de urmă... Şi asta ştiaţi?
Fostul Autostop zîmbeşte în continuare, după care atestă:
- Da! Totul se ştie acum şi este înregistrat!
Tanti Raliţa, deşi încerc s-o temperez, trăgînd-o de mînecă pînă îi desprind lejer bluzonul, nu se mai poate stăpîni:
- Păi bine, măi fratele meu, nu-i uman ce se-ntîmplă! De ce nu ne-ai spus nimic? - Nu-i greu de răspuns, dragă tovarăşă Raliţa! - îi răspunde blajin căpitanul. Am preferat să vadă şi s-audă lumea, toţi cei de faţă, cît de naivi pot fi unii cetăţeni, imaginîndu-şi că se poate trăi, nemuncind, pe spinarea altora... Dar vom mai afla mult, după ce-i vom pune în stare de funcţionare, pentru că, deocamdată, sînt cam obosiţi, după cum observă cu toţii! Sper că ne veţi da o mînă de ajutor, nu?
- Dar pînă acum ce-am făcut, tovarăşe căpitan? - se întărîtă tanti Raliţa. Dacă nu era nepotu-meu, pe care văd că-l cunoaşteţi şi care-i detectiv de excepţie, fiindu-mi nepot, n-am fi dezlegat enigmele despre care n-a apucat încă să-mi povestească bietul Al... Că eu l-am instruit cum să conducă o investigaţie... Ştii matale cîte romane poliţiste am citit, pentu a mă specializa în branşă? O biblioteacă întreagă, dragă tovarăşe!... din stejar masiv, nu din plăci aglomerate!...
(va urma)