19. (continuare) O căutam pe după uşi. Dar nu era.

Mi s-a jupuit visul despre dragoste. Şi nu vreau să accept. Nu vreau să fiu rezonabil. E o noapte albă pentru mine. Şi afară e o noapte albă, ceţoasă. Două nopţi albe. Urmele ploii de ieri nu se mai văd. Nu se vor mai vedea niciodată. Deşi am amintiri multe cu Nadia, deşi încă mă trezesc gândindu-mă la ea, nu păstrez urme de dragoste. Nu mi s-a întâmplat să nu mai vreau să văd un om niciodată în viaţa mea, să nu mai ştiu nimic despre el. Nu ştiam că poate să mi se întâmple.

Acum e o dimineaţă albă. O dimineaţă albă de duminică. Uneori mergeam cu Nadia la biserică. Alteori ea scuipa sâmburii de cireşe sau era somnoroasă şi frumoasă. Jucam fotbal în parc, priveam planoarele în care ea zbura, o priveam cum se dă în tiribombe sau în leagăne. A mai fost o dimineaţă în care a chiulit de la economie (era la liceu) şi ne-am sărutat în Santa Fe, o aşteptam să iasă de la liceu şi uneori o aşteptam dimineaţa lângă blocul ei s-o conduc într-acolo. Îi ascultam colegii cu probleme existenţiale: "Să-mi fac freza ca Bon Jovi? Să-mi iau minge de baschet sau acvariu cu peşti?". O aşteptam mult în camera mea şi ea nu venea. Făceam plajă şi ea nu venea. Dar când venea, uitam de toate. Ascultam mereu Chopin şi "Capriciul italian" al lui Ceaikovski şi eram singur, de fapt. O iubeam şi mi se părea normal ca şi ea să mă iubească. Îi spuneam că n-aş vrea să fiu doar o experienţă, să o ajut să crească. Să-i arăt lucrurile, să-i satisfac curiozităţile. Eram plin de tact şi totul a mers exact aşa cum a vrut ea, exact asta am făcut: am iubit-o în timp ce ea se lăsa iubită.

Acum mi-o amintesc pe Nadia cu fulgi de zăpadă în păr şi pe sprânceana stângă şi pe nas. Şi în curte la Mântuleasa râzând de "bărbiţa" mea. Şi cum am venit într-o zi de la liceul ei şi eram convins că e la noi şi o căutam pe după uşi, dar nu era. Şi cum mă speria. Şi cum îi lăsam bilete pe uşă când plecam cu Corina şi Laur la han şi cum mă gândeam la ea de la Alexandria unde ea nu voia să meargă cu mine. În curtea aceea mare cu leagănul de sub nuc şi broaşte sărind noaptea pe sub stâlpii de telegraf, atrase de lumină. Cu cântece de cocoşi şi bătrâni stând de vorbă la o bere în faţa alimentarei, despre politică şi fotbal. Numai în visul meu ea venea, în timp ce eu copiam un curs, în bucătărie. Ninsese mult şi oamenii mergeau pe mijlocul drumului, prin viscol. Plecam la laborator cu profa cea frumoasă şi n-aveam telefon şi o sunam din căminul studenţesc, uneori cu Corina. Alteori mergeam pe tancodrom, în cartierul ei şi alergam împreună. De multe ori ea era veselă şi fericită, iar uneori era tăcută şi nemulţumită de mine. "Mă duc acasă!" zicea şi privea în partea cealaltă. Corina îi striga lui Laur. Dar se împăcau. Eu mă temeam să nu o pierd pe Nadia, acum că s-a întâmplat, pare atât de uşor.

Îmi rostogolesc amintirile pe foaia asta. Cum ne sărutam şi ne fluiera mecanicul unei locomotive albastre şi gri. Cum nu-mi luam nenorocitele de examene şi Corina îmi era alături şi ţipam la ea – şi cum tot ea m-a îngrijit când aveam febră şi nu mai cunoşteam oraşul, iar Nadia plecase cu un băiat, la Dunăre. Cum preferă Nadia oricând un clip unei povestiri scrisă de mine. Minunatele zile şi nopţi din Vama Veche şi cum îi cântam cu Corina, cântecele noastre vechi. Şi cum ascultam tangouri. Şi serile de dragoste din camera mică. Şi cum alergam după maşini, cândva, când ea era doar un copil.

Nu mă voi mai gândi.

E ciudat. Deşi am iubit-o pentru cum era ea, în modul cel mai frumos posibil, nu pentru ceea ce îmi dădea mie (îmi dăruia puţin, mult mai puţin decât alte fete), nu o pot iubi ştiind-o a altuia. Gândul ăsta e suficient pentru ca toate firele ce mă legau de ea să se rupă singure. Nesusţinută, dragostea cade, sau poate e extirpată, ca un apendice inflamat, din spiritul meu. Dacă o las acolo nu poate fi decât rău. Nu pot spune că m-am refăcut, chiar dacă mă simt mai bine decât înainte de operaţie, dar când şi efectele anesteziei vor trece, atunci va fi altfel. Nu voi mai sta neputincios în pat, nu mă voi simţi gol şi singur, în ciuda prieteniei cu care sunt înconjurat, nu voi mai privi ore în şir clipuri muzicale şi filmele de pe HBO cu şosele americane şi criminali în serie şi nici măcar "Cui i-e frică de Virginia Woolf", care, aseară, mi-a plăcut şi mi-a amintit de "Priveşte înapoi cu mânie" şi mi-am zis, uite, nu-s singurul om furios şi nemulţumit din lumea asta.

Ce duminică! Umedă, rece, ceţoasă. Ciorile zboară peste gunoaie. Poate că eu nu-s neapărat printre cei răi, poate că sufletul meu nu este blestemat.