Tu, eu şi biblioteca

Ai venit printre ultimii. Lumea s-a adunat în sală, se fac glume, se poartă aripi de înger in cinstea sărbătoriţilor, se bea bere. Colegii, înşiraţi de-a lungul celor patru pereţi, încă zâmbesc protocolar. Nu au băut destul. Te apleci spre navetă, alegi o bere şi ţi-o deschizi cu bricheta şi dai noroc cu împricinaţii. Cu gesturi largi, calme, cuprinzi din priviri lumea din jur, apoi te laşi privit. Nimeni nu-ţi acordă mai mult de două secunde, iar tu le urmezi exemplul. "Mai încolo", zici tu. Iar ei sunt de acord. Cine să te contrazică, dacă nimeni nu observă că exişti?

Am mai vorbit despre asta. Am mai vorbit despre independenţă, tăcere, liber arbitru, femei care te îngenunchează pentru că le permiţi, bărbaţi care te ironizează pentru că le permiţi. În universul ăsta alb-negru, aşa cum m-ai obişnuit, prea puţine lucruri / amănunte îşi permit să aibă nuanţe. Inclusiv umbra siluetelor noastre, pe fereastra mată a sălii de şedinţe unde se ţine sindrofia.

Ai deschis o bere, ai deschis-o şi pe a doua. Ştii că te vei opri după ce o vei termina, dar oare eu pot să mă opresc? O să sun, desigur, câţiva prieteni. Mă vor auzi de departe, se vor minuna de vocea mea uşor nesigură, îndepărtată. Ei nu vor şti că în oraşul ăsta fără repere un singur gest îţi poate oferi toate reperele de care ai nevoie, cu condiţia să crezi. Ştiu, e greu, e mai greu decât o integrală în clasa a IX-a.

Bănuiesc că asta e ideea, de fapt: să poţi face paşii ca şi cum ar fi primii paşi din viaţa ta. Să nu te laşi păcălit de atmosferă, de căldură, de culori, de adâncimea aparentă a unor sentimente care, în lumina de mâine, vor apărea mult mai superficiale.

Mă gândesc la toate astea privind biblioteca de care te sprijini, aruncând priviri mioape în stânga şi-n dreapta, măsurându-ţi puterile cu primul venit. E bine să te compari cu ceilalţi, spuneai odată. Ca să-ţi dai seama cât de departe eşti de tine însuţi? Te contrazic, nu e bine să te compari cu alţii, ci doar cu tine... It's all over now, spunea Bob Dylan într-un cântec de-acum vreo 40 de ani. Şi tot el spunea: Don't think twice, it's alright!

Aşează-te pe picioarele tale, îndreaptă-te şi priveşte înainte, dincolo de ferestrele realităţii. Nu se ştie pe cine vei vedea acolo, ce forţe se vor dezlănţui. Cineva va râde de tine, e foarte posibil. Dar cineva va plânge pentru tine, e la fel de posibil. Pe cine vei auzi, mai întâi? A dream you dream alone is just a dream, a dream we dream together is reality. John Lennon. Un exaltat. Ca şi mine.

Tu, eu şi biblioteca. Eu, de o parte a mesei, urmărind cu atenţie toate mişcările din cameră. Tu, de partea cealaltă, sorbind din bere fără grabă, fără să scoţi un sunet. Mai devreme ţi-au "atribuit" aripile de înger pe care le-ai purtat fără să crâcneşti, în hohotele isterizate ale colegilor. Ştiu că nu ţi-a plăcut asta, dar nu am cum să te ajut. Te îneci singur, de data asta, în nepăsare şi în clişee. Mâna pe care aş fi vrut să ţi-o întind, aşa cum alţii mi-au întins-o mie, întârzie. Nici nu ştiu unde voi ajunge, în seara asta. Acasă e prea simplu.

Tu, eu şi biblioteca. Tu, eu & oraşul perfect al lui Borges.
În tăcere, pe nesimţite, pe ascuns. Aşa cum îi şade bine oricărei închipuiri.
Şi totuşi, în seara asta ne-am făcut auziţi. Să sperăm că ne-a ascultat cine trebuie.