De ce în fiecare despărţire trebuie să existe un motiv, un şir de lucruri pe care le spui, la o cafea aburindă, lângă un croissant cu miere? De ce trebuie să fie întâlnirile ceva subtil şi tăcut, iar despărţirile ceva evident şi ţipător? Se poate invers? Ne dorim asta? De ce nu putem fi oameni până la capăt?
Îmi place să-ţi spun poveşti, dar şi să-mi vorbesc mie însămi despre vremurile în care zâmbeam fără să mă gândesc la asta şi înşiram pe spirala orelor tot felul de întâmplări haioase, ieşite din copilărie şi intrate cu 100 de km/oră într-o imaturitate trăită la maxim. Acum nu mai pot sa fac nimic fără oglindă. Nu am nevoie de confirmări, doar am îmbătrânit şi nu mai pot de una singură. Recunosc.
Aş vrea să îmi aduc aminte de anul ăsta ca de un an în care rotunjimea cifrelor - 2008 - şi a vârstei mele - 30 - nu sunt mai mult decât nişte cifre oarecare, pe un abac uriaş pe care nu există vârste, termene limită sau tabuuri. Căci suntem tineri până la sfârşit, nu dăm extemporal la nici o materie la care nu suntem pregătiţi. Nu cerem nimănui să aibă milă, în timp ce noi nu putem avea milă de noi înşine.
Dar nu îmi aduc aminte de vreo vreme în care să fi fost "elaborată" în ceea ce scriam. Ca un (e)fluviu, cuvintele se înşirau pe filele caietelor dictando. Scriam încontinuu. Dacă deschid vreunul din caietele pe care le-am păstrat, e ca şi cum aş sări cu 5, 10, 15, 20 de ani în trecut şi aş fi exact acolo, în mijlocul celor trăite, dar trecute în scris. Nici că se putea o ecuaţie mai bună, pentru geamăna din mine.
Nu scriu ca să fac literatură, nu scriu ca să placă cuiva anume. Scriu în absenţa interlocutorului. Însă, cu cât scriu mai mult, cu atât sunt mai departe de mine. E un dat. Pentru că nu te psihoanalizezi singur, nu te vindeci singur de frica singurătăţii. Ai nevoie de o oglindă care să spargă oglinda pe care singur ţi-ai creat-o. Atunci da, poate ai o şansă, însă nu poţi fi sigur până nu încerci.
Timpul e cel care ne lipseşte. Cel pe care-l invocăm ca să mai zăbovim un pic, să nu luăm decizia corectă. Vorbesc la plural pentru că ştiu că şi tu ai trecut prin aşa ceva. Ne lipseşte timpul, aşa că tot pe el îl chemăm ca să mai amânăm un pic inevitabilul. Dar nu avem cum să ne depăşim destinul; orice am face, el stă tot acolo, sprijinit de uşă, zâmbind complice, ştiind că nu avem unde dispărea decât în braţele lui.
Unii dintre noi au ajuns deja la cei 50 de ani de la care viaţa are alt parfum şi alt gust, pentru că au lăsat ceva în urma lor. Nu se mai tem de fantome, nu mai sunt instabili şi tulburaţi, nu mai caută nimic, pentru că au găsit deja ce le trebuie. Cu toate astea, nu se resemnează. Luptă pentru ce au şi apără ceea ce au. Până la sânge. E o lecţie de pragmatism care, până acum, mi-a fost străină. A trebuit să-i ascult pe alţii vorbind, să trag cu ochiul şi cu inima la vieţile altora, parte din care aş fi putut să trăiesc şi eu, cu condiţia să fi fost un pic mai pragmatică.
A început să ningă. Încă puţin şi trece şi acest decembrie, cu lumile lui paralele: camerele verzi şi roşii din case cu pian, pilulele de toate culorile pentru toate durerile, luminile oraşului şi întunericurile lui, toţi cunoscuţii şi necunoscuţii despre care pot spune că mi-au trecut prin faţa ochilor. Nu mai e nici un mister, este doar viaţă.
2 comentarii
- Irinei Iacovescu[membru], 28.12.2008, 12:56
Irina (sau ... Aniri, în oglindă...), m-am recunoscut şi eu în eseul tău. Ca stare, ca sensuri deductibile. Astfel încât, eseul tău (preluându-i conotaţia din ruggby ...) chiar e unul câştigător pentru echipă!
Apropo, nu din proprie experienţă, dar observându-mi semenii, îţi pot spune că nici vârsta de 50 de ani nu este una importantă în sine. În care căutările s-au terminat ori ştiu să se ascundă sub creţurile feţei. Cine este născut să fie CĂUTĂTOR (fiind singurul care va şi găsi ceva), astfel va rămâne până va descoperi chiar steaua prin care va pleca în veşnicie. Important este să stai până la capăt aici, pentru a te umple de sensurile pe care să le mesteci dincolo. Orice plecare mai înainte de vremea-ţi, este una care de goleşte de sensuri, îngreunându-ţi infinitul în indefinit!
Altcum, timpul ticăie absurd şi duşmănos doar până în momentul în care îl lăsăm pe Cronos să ne bea, ca pe un ceai din zahăr ars, în dimineţile întârziate-n cheseaua cu dulceaţă de zarzăre...
Vine un moment, însă, în care, printr-o minune a cărei intrare în viaţa-ne nici nu am observat-o, timpul rămâne înafara noastră, care ne-am ascuns în propria Inimă, cordonul ombilical care ne este Destin!
Astfel încât, noul an, 2009, sper să fie cel în care vei observa minunile din viaţa ta, intrate-n timpul tău prin inima ta!
P.S. Lasă deoparte scenariul camerei de baie, întrucât te aşteaptă un an mult mai bun decât îţi închipui!
LA MULŢI ANI, CU SĂNĂTATE,CU MINUNI ADEVĂRATE! CU FRUMUSEŢE, NOROC, ARMONIOŞI PRIETENI ŞI TIHNITĂ LUMINĂ!
Laura.
- cateva randuri sincere[membru], 06.02.2009, 14:35
Marturisirile tale au baza reala. Ti-ai pastrat spiritul tau foarte dinamic. Fulguientele impresii din viata sunt foarte asemanatoare cu cele din CAIETELE lui Cioran. Urasti de fapt anecdotica. Fugi de ea, daca impieteaza cu ceva autobiograficului. Partea aceasta, meditativa, sau problematizarea actelor de intelegere de sine iti va aduce pe viitor multi cititori
Cu bucurie,
Dragos
Arhiva rubricii
Somnul din cuibDespre luciditateTimeTu, eu şi bibliotecaValurileToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
ŞantierVizorTot ce-i minunat în lumeMarafeturi și scofeturiJurnal intimClavecinul bine temperat (scrisori pentru Cristina)Primele o mie şi una de nopţiiubirea mya din absurdOraşul interiorCafea şi pisiciEseuri personaleLoc de cititDespre noi. Şi lucrurile care conteazăDin lumea celor miciGaleria Amintirilor - Fundaţia Hope and Homes for Children RomâniaLecturi la 16 aniThe Doc Filescasa de-a casaÎncotroScrisori pe genunchiPublicitate