21.12.2008
Există unele lucruri despre care nu se poate vorbi. Eşti conştient de ele, le înşiri ca pe nişte mărgele pe o aţă, uneori chiar îţi permiţi să uiţi că există. Dar nu pleacă nicăieri. Unele te definesc, altele îţi sunt atât de străine, încât nici nu vrei să te gândeşti că, parcă de pe o zi pe alta, le-ai adoptat şi nu mai vrei să le laşi să plece. Lucruri bune şi lucruri rele se rostogolesc pe spirala timpului, iar tu le priveşti amuzat, crezând că te uiţi la viaţa altcuiva, când chiar despre viaţa ta este vorba.

M-ai învins în lupta în care se disputau calităţile noastre de oameni. Ţi-am demonstrat că se poate iubi un om până la ultima consecinţă, rupând din tine până şi cele din urmă fărâme de umanitate, pentru a-i oferi lui spaţiu. Tu mi-ai demonstrat că există oameni care, pentru propria bunăstare, sunt în stare să calce şi pe cadavre. Eram la munte, astă-toamnă, privind pantele Bucegilor după 10-15 ani, când roşcovana mea prietenă m-a întrebat simplu: "eşti în stare să-i faci pe plac unui om care trăieşte numai pentru el însuşi?". Nu am ştiut ce să-i răspund sau, mai degrabă, răspunsul pe care aş fi fost gata să i-l dau nu corespundea cu ceea ce credeam eu despre mine că sunt în stare să spun şi să fac. Soarele cădea dintr-o parte pe panta lină a muntelui, mirosea a fân şi a cer albastru. Cu puţină imaginaţie, aş fi putut să spun că aceasta era una dintre ultimele scene pe care aş fi vrut să le văd, cu noi toţi laolaltă, în acelaşi tip de autism în care trăisem şi până atunci, înainte de a muri. Moartea nu trebuia să fie ceva rău sau dureros, după cum ne învaţă cărţile, ci doar o senzaţie de trecere către dincolo, ca o dimineaţă în care te trezeşti cu oasele zdrobite, neştiind încotro, nefiind în stare să te ţii pe picioare, prins între una şi alta, la cheremul încrederii nu ştiu cui, răspunzând de detaliile din tolba proprie, pe care nici până a doua zi nu vei fi fost în stare să o păzeşti.

Ce simţi, când se termină timpul şi dragostea şi priveşti un parc golaş în iarnă, plin de sunetele şi zgomotele altcuiva? Cum treci tu pe acolo, plecând capul şi închizând urechea la apelurile care-ţi sunt respinse, prin neprezentare? Tu ştii că lucrurile sunt cum sunt şi totuşi te agăţi de amănunte, mândrindu-te cu prostii... Tu unde eşti? Unde a rămas partea din tine care-şi doreşte oameni normali, banali, alături de care să poţi să râzi? Şi unde rămâne individul ăla mediu, cu puţine lucruri de spus, care îţi chinuie paşii? Te înşiri în urma lui de luni întregi, ca zebră pe trecere, sperând că mâine te va colora în alt fel, când singura culoare pe care o ştie e cea a sângelui?

Încă nu avem răspunsurile la aceste întrebări, dar mai putem spera în puterea cercului.

Aici se deschide, într-acolo e raza, pantha rei!

2 comentarii

  • sacrificiu pentru ...
    cristina cozma [membru], 28.12.2008, 13:07

    Pentru a inchide un cerc avem nevoie de cel putin doi oameni care se tin strans de maini , de bunavoie , care isi zambesc larg , pentru ca asta vor sa faca , care se privesc adanc in ochi si astfel isi descopera unul altuia intreaga viata , de la zamislirea lor pe pamantul condamnat la suferinta , doi oameni care si-au dat seama ca in doi suferinta e ameliorat suportabila ,doi oameni care si-au dat seama ca TU esti el iar EL esti tu !
    Dar oamenii sunt insule pustiite , individului ii place sa sufere , el e condamnat sa " nu fie fericit" , desii i s-a dat libertatea sa fie fericit ...dar " fericit , in cerc" , iar CERCUL e greu de atins ,e greu de pastrat...
    Nu vedeti ce greu a ajuns , pana ajungi sa te vezi cu un om si sa razi impreuna cu el , la un pahar cu apa ?

  • dialog interactiv cu cititorul
    dragos visan tulceanul [membru], 06.02.2009, 15:09

    Interesanta aceasta tehnica de a ti-l face martor sau de a-l pofti de urgenta pe oricare cititor in miezul actiunii tale. Exista riscul atentarii la indiscretie din partea lui. Dar nu-ti pasa - je m'en fich-ismul aristocratic este si unul boem, de rocker convins, nu?
    Cum de-ti reuseste linistirea nervilor, dezavuand starea de manie cotidiana!... Eu nu prea reusesc. Stiu cat de greu vine multora sa scrie astazi. Tu ai exercitiu, poti sa ierti. Dar si sa critici virulent cand nu-ti convine ceva. Realitatile naspa de azi merita sa fie criticate, dar mai bine sa intervina uitarea lor. Depasind raul citadin, contempland natura, ne autodepasim. Prietenia dispare treptat, este foarte adevarat. Ne regasim cu adevarat?!

Publicitate

Sus