Poveste cu Isabel, Fanta şi-o bunicuţă din India

Uitîndu-mă pe geam la Isabel*, încercînd să-l evit pe Bacovia, îmi vine în minte versul nu ştiu cărui poet "Pe lume nu-s mai multe Românii!"...

Şi totuşi... Oamenii (nu numai românii) încearcă să-şi ia cu ei cele mai diverse cioburi din ce au lăsat în urmă, înconjurîndu-se de cît mai multe lucruri sau senzaţii familiare.

O expresie elocventă a acestei nevoi sînt cele cîteva magazine româneşti din Toronto. Senzaţia e complexă, pentru că nu-i vorba numai de o călătorie în spaţiu, ci şi în timp. Magazinele au acel miros specific, al "alimentarelor" pre-revoluţionare. Aici găseşti - pe post de madlene carpato-danubiano-pontice - apă minerală Borsec ("că apa ăstora n-are destule bule şi nu merge la şpriţ..."), mezeluri făcute după reţete româneşti (inclusiv acea invenţie diabolică numita parizer), Muştar de la bunica, cremşnituri (bune), detergent Ariel ("că albeşte mai bine...", adică are mai mult clor), borş Knorr la plic, gem de vişine (gata uscat şi întărit), eugenii (că tot vorbeam de călătorii în timp) şi... Fanta. Care, dintr-un motiv sau altul, nu se fabrică în America de Nord.

Într-o zi, o prietenă de-a mea, însărcinată - vizibil însărcinată, aş adăuga, din motive pe care o să le înţelegeţi imediat - şi mînată de poftele aferente, descinde într-unul din aceste stabilimente, vede Fanta şi, din raţiuni profesional nostalgice (ca fostă publicitară ce-a avut şi contul Coca-Cola), pecuniare (era la preţ redus), şi hormonale, cedează impulsului şi cumpără două bax-uri. Pe drum spre casă, dă să bea dintr-o sticlă. De dragul preciziei, era una din acel mix cu gust indefinbil şi indescriptibil, care "trebuia să poarte un nume" şi i s-a zis "fructe de pădure". Noroc că ochii-i cad pe etichetă. Fanta noastră (de-acuma putem să-i zicem aşa, pentru mai multă implicare emoţională a cititorului) era expirată de mai bine de un an. Prietena noastră (şi ea, nu?) face stînga-mprejur şi se repede în gîtul vînzătoarei, care, senină, îi replică "Da' ce te-aşteptai, duduie, la preţul ăsta?...".

Aşa că nu-mi mai rămîne decît să-l pomenesc pe Petru George Ciorau, un tînăr de 22 de ani din Toronto, care a salvat viaţa unei bătrînici proaspăt venite din India, care, mergînd pentru prima dată cu metroul, a căzut pe şinele metroului în cea mai aglomerată staţie din Toronto. Sub privirile a sute de călători, Petru a sărit după ea, a luat-o pe sus şi a lipit-o de zid. Bunicuţa nu vorbeşte engleză, dar a învăţat să spună "thank you". Deşi am putea zice că în jurul lui erau cîţiva metri de Românie (dat fiind că nimeni din cele cîteva sute de oameni nu făcea nimic, fiecare aşteptînd ca "cineva să facă ceva"), Petru a reacţionat rapid & eficient. Două cuvinte care nu prea sînt în fondul nostru principal de cuvinte. Împotriva voinţei lui, Petru, un băiat timid, a ajuns pe prima pagină a ziarelor de aici (ce-i drept, cu numele pocit pe alocuri). Evenimentul zilei s-a mişcat foarte repede şi a preluat ştirea chiar a doua zi (făcînd, ce-i drept, o traducere cu picioarele). Autoritatea de transport locală urmează să-i dea o medalie. Eu zic să-i daţi un abonament la metrou pe viaţă.

Iată cum, la distanţă de numai cîteva staţii de metrou, în lumea largă, departe de ţara cu acelaşi nume, poţi găsi mai multe Românii. Sau, cum spunea un personaj de-al lui Nae Caranfil, "viaţa e complicată şi prezintă multe aspecte"...

Toronto
19 septembrie 2003

* Uragan tropical care, pierzîndu-şi pe drum tot şarmul exotic, a ajuns şi la Toronto sub formă de ploaie şi vînt, punînd capăt unei "veri indiene", cu boare parfumată şi apusuri Technicolor.