Festivalieră

Şi se pogorî iarăşi potop asupra greu-încercatului Toronto. De astă dată toarnă cu staruri de cinema. Alde Sir Anthony Hopkins, Sir Ian McKellen, Sir Riddley Scott, (ce de-a mai nobilime), Robert Altman, Emanuelle Beart, Cate Blanchett, Jack Black, Nicolas Cage, Neve Campbell, Benicio Del Toro, Robert Downey Jr., Woody Harelson, Jennifer Jason Leigh, Christina Ricci, Isabella Rosselini, Meg Ryan, Deborah Kara Unger, Denzel Washington, Naomi Watts (mai vreţi?...) bântuie străzile Torontoului între Four Seasons şi Hyatt Park Hotel, cu escale la cârciumile selecte (mereu aceleaşi).

Multe alte mii (de oameni obişnuiţi, de data asta) se deghizează şi ei în staruri (decolteuri adânci, tocuri cui, ochelari de soare, v-aţi prins...) şi iau cu asalt cartierul "de premianţi" Yorkville, bătând străduţele cu buticuri de designeri, zăcând pe terase la o brânză şi-un vin - toate la un suprapreţ "şic", festivalier... - şi baleind zona după celebrităţi.

Festivalul de film (al doilea din lume ca mărime, după Cannes) a făcut 28 de ani - şi se comportă ca atare. Adică a găsit echilibrul între util (citeşte "comercial") şi plăcut (adică "provocator"). Dar, spre deosebire de Cannes, care e dedicat în exclusivitate "industriei", sau de Sundance, care se întâmplă in the middle of nowhere, în Park City, Utah, festivalul de aici e deschis publicului. Care se năpusteşte, chit că biletele pot costa şi 15,5 dolari (canadieni, ce-i drept), dacă le cumperi înainte de începerea filmului, sau câteva sute de dolari, dacă te interesează proiecţiile de gală, care vin la pachet cu chermeze la care e posibil să apară şi starurile mai sus menţionate (care îşi petrec oricum seara în secţiunea VIP, unde muritorul de rând n-are ce căuta...).

A trece cu bine peste festival e o adevărată artă. Cozile sînt imense, fie că ai bilete (care sînt fără loc, ca toate biletele la cinema de aici), fie că nu - când te înarmezi cu răbdare, tutun sau ce altceva funcţionează pentru fiecare şi te aşezi la coadă (care se spune că poate fi şi de patru ore) la rush line - cei care "completează" sala cu 5 minute înainte de începerea filmului. Ca să fii cât de cât sigur de bilete, trebuie să-ţi iei din timp un abonament cu 10 sau 30 de cupoane. Dar cum mecanismul de alocare a biletelor e extrem de complicat şi implică şi o tragere la sorţi, totul e pân’ la urmă la noroc...

Puhoi de filme: peste 300. Nici unul românesc, din păcate. Sau din fericire?... Anul trecut ziua în care mi-am făcut cei mai mulţi duşmani a fost cea în care mi-am invitat amicii la "În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură", povestea unui serial killer "din mediul rural". Hm... A alege la ce film să mergi e iarăşi o artă, dat fiind că nu vrei să-ţi iroseşti timpul & energia cu filme care or să apară oricum pe ecrane, dar nici nu vrei să plângi după banii de bilet după vreo "oroare" de film (în toate sensurile cuvântului).

În condiţiile astea, vă daţi seama că a "face" un astfel de festival e o adevărata nebunie. Nu-s puţini cinefilii înrăiţi care văd două sau trei filme într-o zi, sau unii (Iron Men, le-aş zice eu) care se laudă c-au "băgat" şase filme la rând, fără pauză, începând de la 8:30 dimineaţa, când creierul uman oricum nu prea percepe mare lucru, d-apăi să distingă între capodopere şi bălării... Vă daţi seama că efectul deprivării de lumină naturală, somn şi alte funcţii naturale, combinat cu cel urmărit de regizorii mai ezoterici poate fi hilar, dacă nu dăunător. Febra festivalului... Fenomenul supranatural de care vorbeam în primul paragraf nu se putea lăsa fără o afecţiune, nu-i aşa? Festivalieră, ce-i drept.

Pentru cinefilii amatori în cel mai pur sens al cuvântului - care îşi consultă programul festivalului (un cărţoi aproape cât o carte de telefon), care îşi cumpără bilete şi se avântă cu entuziasm într-un vârtej de cafea, junk food şi cinema - această febră a festivalului poate fi un exces aducător de senzaţii tari, cu o mahmureală post-festivalieră moderată, după care se pot întoarce la vieţile lor obişnuite. Şi comparativ plicticoase. Nu acelaşi lucru e valabil şi pentru critici, care trebuie să dea verdicte pe fast forward (şi în format fast food), de care depind (sau aşa le place lor să creadă) soarta ulterioară a filmelor, cineaştilor, actorilor şi producătorilor, precum şi premiile de categorie grea, gen Globurile de Aur sau Oscarurile.

Om trăi. Şi-om vedea. Cât om putea... Că doar festivalieri sîntem şi noi şi ce e festival ca valul trece...

(Toronto, 12 septembrie 2003)