Priveşte

Teatrul Naţional, acolo se ţinea vernisajul. Atunci s-a întâmplat. Sala, plină de oameni care miroseau bine. Aperitive şi şampanie. Apoi am stat în maşină lângă Irina, înghesuită. Mirosea a Aromatics Elixir de la Clinique. Era măritată cu un regizor cu douăzeci de ani mai mare, care arăta bătrân şi uzat, iar ea avea trupul ăsta firav şi tăcea foarte mult.

El stătea în faţă, lângă regizor. Cândva în timpul petrecerii m-am aplecat la urechea lui, şi i-am spus singura poezie pe care am ştiut-o vreodată. Asta după ce el întrebase cu un pahar de vin roşu în mână, râzând, cine mai citeşte în ziua de azi poezii şi cui îi folosesc?!

A ascultat cu interes, iar din cauza zgomotului a trebuit să mă apropii mai mult, să-mi bag nasul un pic în părul lui. Pe vremea aceea avea părul lung, cum stă bine unui tânăr artist. Mi-am băgat nasul între păr şi baza gâtului, acolo unde mirosul unui om este cel mai intens. Era semi-întuneric. Muzica se auzea în surdină, răzbătea prin masa de râsete şi conversaţie stimulată de alcool. Mi-a zâmbit cu simpatie şi mi-a zis: poezia asta e frumoasă, poate că foloseşte totuşi cuiva. Apoi m-a mângâiat pe păr şi a zis: "Ne mai întâlnim noi". Asta înainte de a fi răpit de-o colegă de la pictură şi obligat să-şi dea cu părerea despre nu ştiu ce pictor care avea o expoziţie în altă parte.

Iar acum, aici, iată, ne întâlnim. N-a uitat. Îmi repetă poezia pe care i-am spus-o la vernisaj. Dar nu se uită în ochii mei, căci conduce. Apoi mă întreabă:
"Ce mai face prietena ta?"
"Prietena mea?!"

E atent la trafic, trece de Scala şi o ia tot înainte. Am fost împreună şi am luat maşina lui de la reparat. Este o Dacie veche.
"Face foarte bine. Are şi ea nişte examene momentan, are mult de învăţat. Lucrăm acum într-o firmă de grafică. Ţi-am povestit?"
"Da."

Alunecăm prin traficul haotic. Şirul nesfârşit de kamikaze de pe marginile bulevardului fac ca lucrurile să pară şi mai suprarealiste. Dar el nu participă la ce se întâmplă în afara maşinii, rămâne calm, doar eu pun frâne invizibile cu piciorul, în gol. Şi mă las pe spate, împingându-mă în spătar când sunt gata să cred că nu ştiu ce nebun o să intre în noi, sau nu ştiu ce alt nebun o să sfârşească sub roţile noastre.

După un timp opreşte pe o străduţă lăturalnică. Îmi indică o casă în faţă, şi-mi spune simplu:
"Priveşte."

Şi stăm şi privim.

Vila este frumoasă, o vilă veche, din vremuri prospere şi de bun gust. Probabil că dacă aş fi fost bună la istoria artei, aş fi putut s-o savurez mai bine, dar nu pot decât să mă holbez ca o ignorantă. Singurul lucru pe care pot într-adevăr să-l fac pentru această casă cu etaj este să simt o simpatie caldă care are legătura cumva cu vremurile care-au trecut, lăsând-o drept martor indiferent al unor timpuri şi oameni de care nu-i pasă. Găsesc înduioşător gândul acesta.

Stau îmbrăţişată de scaunul confortabil. Se lasă şi el pe spătar, îşi sprijină chiar şi capul. Profilul său pare foarte alb pe fundalul clădirii din stânga. O fetiţă iese pe o uşă, dincolo de el, de geam şi de trotuar şi de gardul de metal, şi poartă în mâini un ghiozdan roşu, cu Mickey Mouse.
"Aş vrea o casă exact aşa."

Nu răspund. Trebuie să miroasă a igrasie. Casa e veche şi nerenovată, iar pereţii trebuie să fie crăpaţi de cutremure. Podeaua probabil scârţâie la fiecare pas, cum scârţâie la noi în atelierul de la facultate, iar frigul şi umezeala te îmbătrânesc înainte de vreme.
"Ar fi trebuit să mergem să vedem un film. Ce căutăm de fapt aici?! Ce idee proastă. Ce filme or fi?", face absent.

Urăsc când mă urăşti, iubesc când mă iubeşti.

"Eu lucrez de obicei toată ziua", spune. "Abia dacă mai am timp de ceva. Agenţie de publicitate, cică. Nebunie îngrozitoare. Se lucrează într-un ritm absolut terifiant. Cei de la account service sunt absolut incompetenţi şi vin cu mii de modificări. Nu sunt în stare să vândă nimic nimănui. Acum vin de la doctor, mi-am făcut nişte analize. Habar n-am cât mai rezist. Şi facultate şi serviciu."
"Da, azi.", continuă el. "E ziua mea liberă, am vrut să fac ceva interesant. În loc de asta, am aşteptat două ore pe un hol de spital."

Face un moment de pauză şi-şi scoate mâinile din buzunare.
"Apoi te-am sunat pe tine."

Zâmbeşte. Zâmbesc şi eu.
"Hai să-mi vezi atelierul de pe Armenească."

Bagă cheia în contact şi o luăm din loc.

Traversăm înapoi Bucureştiul.

Atelierul e la parter, ferestrele dau în stradă, la geamuri, perdele groase care nu lasă lumina să pătrundă înăuntru. Pe zid, o fisură groasă de câteva degete. Cred că mi-aş putea strecura mâna înăuntru.
"Ăsta o să pice la primul cutremur", zic.
"Ştiu."

Dar toţi trebuie să murim de ceva, spune zâmbetul lui.
"Fă-te comodă", zice, şi aşează cheile pe măsuţa de lângă uşă. "Ăsta-i atelierul meu. Două camere şi o bucătărie. Baia e la dreapta, dacă ai nevoie. De mâncat n-am nimic, sper că nu ţi-e foame."

N-are mare lucru înăuntru. Un şevalet într-un colţ cu nişte suluri sprijinite de el, o geantă încă nedesfăcută. N-a despachetat încă, probabil n-a rămas nici măcar o noapte aici. Dar e un loc drăguţ, iar parchetul scârţâie. În cealaltă cameră se vede un pat cu cearşafuri albe, curate.
"Ce bei? Martini, whisky? Nu, whisky nu mai am. Vin. Sau gin tonic."
"Nimic. Apă."

Un fâşâit de apă în bucătărie, zgomot de pahare.

Stau pe taburet, sprijinindu-mi un picior de bara de jos, celălalt întins. Nu-mi găsesc loc pentru mâini şi mă tot foiesc, ba sprijinindu-le de marginea taburetului, ba mutându-mi-le în poală, iar goliciunea încăperii mă copleşeşte dintr-o dată, aşa că mă îndrept spre bucătărie, rezolvând şi problema mâinilor. Până ajung eu acolo, el deja e în uşă cu paharele pline, gata să ne ciocnim. Îmi întinde unul. Are mâinile astea frumoase, faţa ovală, perfect simetrică. Se îmbracă întotdeauna foarte bine, acum poartă perechea asta de reiaţi gri şi un pulover bleumarin închis, care arată scump. Foarte îngrijit tot timpul.

Vorbim mai departe despre nimicuri, relaxaţi.

O să termin paharul ăsta şi ştiu că n-o să apuc să-l pun pe masă că el o să înceapă să mă sărute. Se citeşte asta în fiecare gest pe care-l face când vorbeşte. Face eforturi să preia iniţiativa.

Aşez paharul pe masă, şi îl întreb: "Unde ţi-ar plăcea să trăieşti?"