(Foto: Adrian Anechiţoaie)
| 1. Nu mai vizitasem Bucureştiul de patru ani, şi m-am dus în căutarea locurilor familiare. Un câine m-a întrebat dacă poate să mă ajute. Susţinea că-l cheamă Sam. "Ce nume românesc e ăsta?", l-am întrebat nedumerită. "Arăt ca un român? Doar trăiesc aici. Stăpânii mei m-au adus de undeva de departe. Cum e cu tine? Cu ce ocazie pe-aici?". "Mi-am lăsat pe aici pe undeva o dragă amintire. Eram trei prieteni şi am stat pe-o bancă." "Hmmm... O bancă? Pe aici? Întreabă mai departe, eu nu ştiu nimic de-aşa ceva." |
(Foto: Adrian Anechiţoaie)
| 2. Am vrut să pornesc mai departe, dar mi-era foarte sete, aşa că mi-am potolit setea de la robinetul din curtea în care locuia Sam. M-a condus cu mândrie să-mi arate. Avea flori şi tufişuri şi o casă. O maşină, trei copii şi doi stăpâni. Mi-a zis că femeia îi dădea pe ascuns mâncare. "Boabele de câini nu prea au gust", mi-a zis. Apoi ne-am luat la revedere. Trebuia să găsesc amintirea mea de pe-acea bancă. Eram trei prieteni şi râdeam. |
(Foto: Dungha)
| 3. Am pornit mai departe în căutare. O bancă verde, cu stinghii de lemn. Lângă un spaţiu cu iarbă, lângă o stradă cu maşini. Trei prieteni au râs cândva acolo, undeva în tinereţea mea. La drum, mi-am zis, nu poate fi departe. M-am răsucit pe călcâie la trei sute şaizeci de grade, dar sinceră să fiu, n-am recunoscut nimic. Nu mai fusesem în Bucureşti de patru ani, dacă mai rămăseseră amintiri în el, nici urmă de-ale mele. |
(Foto: Ionuţ Ghica)
| 4. "Stimată pisică", am întrebat "Aveţi cumva idee pe aici de-o bancă verde?". "Mau", mi-a răspuns ea. "Mau, mau, mau." "Oh, vă mulţumesc", am exclamat, plină de modestă reverenţă. Apoi am plecat mai departe. Pentru cei care nu ştiu limba pisicilor, mă văd nevoită să traduc: "Câinele ăla e un prost, şi nu-l cheamă Sam. Apa de la robinetul din curtea lui nici măcar nu e potabilă, iar tu nu trebuia s-o iei în direcţia asta. Ştiu eu o amintire pierdută la câteva străzi de-aici. Am amuşinat-o deseori." |
(Foto: Bogdan Mărăcineanu)
| 5. Am pornit-o în direcţia indicată, îngrijorată de gustul sălciu din gură. Un pic alarmată. Mi-era deja foame, când de undeva de nicăieri ori de departe, a apărut un porumbel şi m-a hrănit cu firmituri de pâine. "Îţi mulţumesc, prietene", i-am spus. Dar el, fără o vorbă a zburat în grabă. Sătulă acum şi fericită, am putut porni din nou la drum. |
(Foto: Dan Moruzan)
| 6. Cineva îmi lăsase nişte flori la picioarele unei statui. Le-am luat şi am zâmbit în soare. Era atâta pace. Le-am mirosit cu ochii întredeschişi, şi am ştiut că asta înseamnă că sunt pe-aproape. Haide, caută mai departe, îmi spuneau florile prin mirosul lor. Bucureştiul tău e aici, pe undeva. Pe-o bancă, amintirea, aşa cum ai lăsat-o. Trei prieteni, râzând de-o glumă bună. Râzând de viaţă. |
(Foto: Bogdan Mărăcineanu)
| 7. Apoi am întâlnit un tip care dansa. "Nu vă supăraţi pe mine, domnule, că vă-ntrerup, dar n-aţi văzut cumva o amintire? Trebuie neapărat şi musai să includă: una bucată bancă verde, trei copii şi un măr muşcat. Ah, şi neapărat mult râs din suflet." Iar el, fără o vorbă, mi-a indicat în ce direcţie s-o iau. "Vă mulţumesc", i-am spus. "Vă mulţumesc." Şi pe lângă asta, era deosebit de competent. |
(Foto: Toni Frimu)
| 8. Am mers şi am mers şi deodată m-am aflat acolo. Incredibil! Dar băncile.... Banca mea verde? Imposibil de localizat. Care din ele. Aşa că le-am luat pe fiecare l-a analizat. M-am uitat pe ele, m-am uitat sub ele, am căutat în coşul de gunoi alăturat. La tulpina fiecărui copac şi în fiecare scorbură. Obosită, m-am aşezat la întâmplare, şi s-a întâmplat c-am aţipit. |
(Foto: Dan Laurenţiu Tircomnicu)
| 9. Iar când acest lucru s-a-ntâmplat, mi-am regăsit şi banca. Verde, uşor scorojită, veche, plină de memorii. Pe ea stăteau trei prieteni şi împărţeau un măr. Apoi cu toţii au plecat în altă parte. Un măr, un gând. Râsul zgomotos a trei copii cu ghiozdanele-n spinare. Am zâmbit în somn, şi cumva m-am trezit în Bucureştiul meu, ascuns în toate aceste mici detalii, unde-am fost atât de fericită şi atât m-am bucurat. |
(Foto: Livia Vintilă)
| 10. Când m-am trezit, cineva-mi întindea un trandafir. "Vă mulţumesc, stimat necunoscut", am spus, deşi nu era nici ţipenie în jur. Dar am sperat că pisicile, câinii, vrăbiuţele ori porumbeii, îi vor transmite omagiile mele cele mai frumoase. Am rupt trandafirul şi-am plecat acasă. |
www.orasul.ro