Despre venirea oamenilor sarbezi în anul 7169 (1670)

Multe din cele pe cari le cuprinde Alexăndria lesne (n.n. uşor) nu ne este a le crede, fiind curat basne (pure poveşti, născociri) spre desfătarea nevârstnicilor, cu osăbire (cu deosebire, mai ales) cele despre felurite hiare şi jivine (animale) ce aduc (seamănă) cu omul, cumu-i psoglavii sau chinochefalii, ori oameni cu cap de câine şi şase mâni şi picioare.

Dară voi zăbovi pentru a adăoga la rându-mi cevaşi văzutu cu ochii miei dară şi de alte feţe cinstite, oameni vrednici şi de crezare, cumu-i vornicul Mogoş şi spătarul Preda, împreună cu arhimandritul Zaharie de la monastirea Secu, unde ne-am aflat sălaş în vremea năvălirii tătarilor. Teamă îmi este că nu vei crede, cetitoriule, cumu n-au credzut nici mulţi boieri aflaţi atunci în bejenie în Polonia! Măcar că (Deşi) am cercat întrebându şi un zodier (astrolog) leah (polonez) ce tocmai atunce a privit prin nişte ochiane meşteşugite (lunete perfecţionate) ceriul şi au vădzut şi dânsul coborându gios (jos) un feliu de stea cu coadă ce-i dzic grecii cometa.

Aşadară au cădzut un feliu de cometă, dară osăbită (deosebită), căci dintr-însa au descălecat (au coborât) un feliu de oameni tocmiţi cu table de hier (dotaţi cu costume metalizate), gârbovi, gheboşi şi la cap cucuiaţi (cu umeri proeminenţi şi capetele având o formă ciudată), cât puteai dzice că erau feciorii lui Essop. Aceşti oameni, dacă pot dzice (aceşti aşa zişi oameni), ierau învăliţi la chip cu sticlă (purtau vizoare transparente) dară li se vedeau feţele sarbede şi vinete (palide şi violacee), iară la statură ierau mărunţi ca nişte copii. Amintrilea (altminteri, cu toate acestea), cumu s-au văzut pe urmă, ei umblau răpide urcaţi pe nişte care aurite (se deplasau rapid în transportoare metalizate) cu multe roţi mititele, dară nu se vedea cine le trăgea (autopropulsate), ca şi cum ar fi fost fermecate. Carele lăsau în urmă scrum şi se auzea un zumzet ca de albine (vehicolele emiteau gaze şi zgomot de motor).
Aceşti de mirare călători ne-au mântuit (ne-au salvat) de tătarii ce tocmai atunci năvălise peste Siret şi puşcau (trăgeau cu flintele) în zidul monastirii. Tătarii au puşcat şi în ei cu puşci mari (tunuri?!) dară nu-i puteau doborî căci glonţul venea aproape de aceştia, apoi se ducea în lături (deviere din cauza unui câmp protector?!). Tătarii atunci s-au spăimântat tare iară mărunţeii înzăoaţi s-au urcat iară în cometa (nava) lor şi i-au gonit mult peste Nistru, măcar că (deşi) astădzi Duca Vodă dzice că el i-au abătut pe tătari.
Numai unul au cădzut şi după multă spaimă, nişte oameni simpli s-au apropiat, măcar că arhimandritul le-au strigat că e lucru de cumpănă (e periculos) şi poate îs ghiavoli şi ne ispitesc. Noaptea, unii au îndrăznit şi au împărţit bucăţi de hier dintr-însul. Aieste bucăţi de hier încă se pot afla (găsi), după mulţi ani, la megieşii (vecinii) monastirii şi suntu lucruri de mirare (obiecte ciudate) căci nu ruginesc, unele luminează noaptea fără să ardă (au luminozitate rece intermitentă) iară hiarele nu se apropie.

Minunile lui Dumnădzău nu au hotar iară Scriptura (Biblia) ne dă mărturie de îngeri, măcar că eu nu primesc pe de-a întregul (nu accept în totalitate) că erau îngeri, căci n-aveau aripe. Iară tu, cetitoriule, de vei crede, bine va fi, iară de nu vei crede, iarăşi bine a fi. Numai socoteşte că şi noi, cu mintea noastră proastă, am vădzut destule şi am cetit şi la cei din vechime (am citit şi pe scriitorii antici), iară cei precum arhimandritul Zaharie nu le pot tâlcui (explica) pe toate numai din Scripturi. Noi prepunem (presupunem) că nu toate hiarele (vieţuitoarele) fost-au din corabiia lui Noie iară oamenii mititei şi sarbezi nu se trag din osul lui Adam. Sarbede (lipsite de interes) sunt însă scrierile din care scoatem ce nu putem pricepe.

* * *
Însemnarea pe care am reprodus-o, a fost extrasă dintr-o copie recent descoperită a Alexăndriei (scriere populară despre isprăvile, în mare parte imaginare, ale lui Alexandru Macedon) la mănăstirea Arbore, într-un perete prăbuşit. Transcrierea din alfabetul slavon şi echivalarea unor termeni arhaici facilitează o lectură deconcertantă pe care am simţit nevoia să o expun unui public mai larg. Autorul, dacă descifrarea semnăturii este corectă, este diaconul Atanase Condrat care apare menţionat ulterior într-o listă de răspopiţi în 1671 şi care a fost trimis în Rusia într-o solie. Un anume Atanase, despre care se ştie doar că nu era rus, apare între însoţitorii spătarului Nicolae Milescu în 1675 în Siberia şi China. Oare este acelaşi cu cel care a relatat despre oamenii sarbezi şi oare a încercat să-i reîntâlnească?