Prin geamul lipsă

Nu se risipise bine ceaţa dimineţii — ce păcat, încă puţin şi întreg cartierul ajungea o liniştitoare radă la Marea Beaufort, iar eu, fascinat de panoramă, aş fi dat naibii grijile legate de slujbă, de casă, de un prezent obositor şi prea abstract pentru mine (vai, tocmai eu mă plâng de lume, care profit încă de ea?) —, când brusc se stârni un vânt puternic, capricios la culme, mai bine zis nişte vântoase rămase de capul lor, nici reci nici calde. O isterie de toamnă?, mi-am spus nedumerit, căci, aparent neagresive, pe neaşteptate vântoasele împrumutau nervozitatea unei adevărate urgii, năvălind şi şfichiuindu-mă la răstimpuri dinspre grilajul aerisirilor de la subsolul blocurilor. Numai o sub-lume greu de imaginat le-ar mai fi dat acel iz de gunoi putred, de sulfuros, de hoit aruncat. O impresie, poate, dar străfulgerarea unor beciuri umede cu bătrâni suferinzi în paturi şubrede, mulţi din ei chiar abandonaţi acolo, a ridicat pe negândite-n mine o trombă de remuşcări fără legătură cu realitatea. Şi zău, e umilitor să te descoperi atât de murdar, căci nu exagerez defel: respiram ca printr-o cârpă de şters budele! Încrâncenarea vântoaselor, ca şi bolnăviciosul ce-l instaurau ele de jur-împrejurul meu, au dat atmosferei o nouă structură. Chit că-mi demonstram cu argumente solide cum că peste câteva clipe totul va fi depăşit şi definitiv uitat, fălcile mele, iraţionale în fond, se încleştară cuprinse de-o silă vecină cu voma. La asta, de bună seamă, contribuia din plin îndrăcita pistonare a vântoaselor, ale căror izbituri mă puneau în situaţia de a-mi pierde mereu echilibrul. Ce era mai straniu, efectul acela nu se datora atât forţei suflului, cât schimbărilor imprevizibile de direcţie şi consistenţei aerului.

Neîndoielnic, aş fi avut ce palpa întinzându-mi mâna, numai că acele tornade de buzunar, aidoma unor piranha, se dovedeau incredibil de rapide, năpustindu-se câte patru-cinci odată, practic imobilizându-mă. Ce mai, n-aveam încotro, asistam impotent la propriu-mi supliciu, cu acele turbioane de dimensiuni şi culori care de care mai aberante îndesându-mi lovitură după lovitură, nemaisocotind că eu, în nerozia mea, încă speram la ieşirea din coşmar prin trezire. Turbioane născând oriunde şi oricând — alb-argintii, violete, galben-verzi, albastre, fluorescente cu toate —, explodând care-cum, la chef, asemenea arcurilor voltaice. Multe, prea multe culori, adică nici una... Cu ochii strânşi mă aplecam înainte, uşor ameţit. Mă îmbărbătam întruna: care mama mă-si ar mai face faţă unei tâmpenii ca asta?!

Şi, să turbez nu alta, drăcoaicele mă prinseseră la un moment pe picior greşit, mai să-mi smulgă pachetul. Înfuriat, m-am redresat numaidecât, mi l-am îndesat cât mai adânc sub braţ, şi m-am proţăpit iarăşi în poziţie de apărare. Dar ce altceva aş fi putut face, că nici un minut n-a durat şi ticăloasele au schimbat tactica. Un ghemotoc venit ca din praştie m-a izbit mişeleşte în ureche. La nici două secunde, un alt proiectil, mai greu şi mai voluminos decât cel dinainte, mi-a vâjâit la un deget de creştet. Sunase ca învelit în hârtie de ziar, târând după el o sumedenie de particule dure ce-mi perforară fruntea şi obrajii.
Nu m-am putut răbda:
— Împuţitele dracului!...
Erupsesem violent, mai cu năduf decât aş fi vrut. O descărcare necontrolată, recunosc, dar şi din pricină că observasem pe cineva din faţă întorcând capul pe jumătate, studiindu-mă cu coada ochiului, iar apoi, exact pe când sângele îmi năvălea în cap, rânjise grosolan. Eram prea indignat ca să mai pun la socoteală spatele de halterofil al aceluia. N-aveam nevoie de amănunte personale; recunoscusem dintr-o ochire ostilitatea permanent trează a celui lăsat în urmă de camarazii săi, de vremurile ce-i sunt mereu potrivnice, sau mai ştii, nu în ultimul rând, disperarea ratatului. Sună a sentinţă? Luaţi-o atunci ca pe-o îndreptăţita răcorire de moment, întrucât, dacă m-aş fi detaşat cât de cât, aş fi realizat şi eu că de fapt silueta deformată a individului era cea care mă derutase, iar că restul îl făcuseră, singure, hainele, umerii de burete ai unui sacou second-hand. Tipul era de statură mai degrabă scundă decât medie; cel puţin aşa arăta pe lângă cele două dame care-l încadrau — două fiinţe planturoase, a căror atitudine de ansamblu, una greu de definit şi acceptat, îmi releva rezerva imensă de vulgaritate ce zace în femeie.

Tustrei mergeau în acelaşi sens cu mine. Nici mai repede nici mai încet. Omul întorcea în repetate rânduri căpăţâna în direcţia mea, parcă anume ca să-i reţin faciesul muştăriu, împietrit în rânjetul de mai înainte. Chicotelile în surdină şi icnetele satisfăcute i-l deformau şi mai mult, lăbărţându-i-l dizgraţios, turtindu-i-l ca pe-o mască metalică. Dinţii săi îngălbeniţi, laţi şi rari, prefirau un gaz vag vineţiu — pesemne resturile expiraţiei amestecate cu fumul de ţigară păstrat îndelung în piept —, ceea ce-mi întorcea stomacul pe dos, mai ales că-mi sărise în ochi mucul ud ce se încăpăţâna să-i ardă în colţul gurii.
— He-he-he! Hehe! Hă-hă! Hăhăhăhă!
Ceva ca o aşchie minusculă îmi pătrunse chiar atunci în ochi. Probabil o azvârlise spasma uneia dintre vântoase. Simplu: hazardul. Toate-s clare la o adică, numai că atunci când mă impresionează o fizionomie anume, mă pomenesc identificându-i trăsăturile pretutindeni, comparându-i-le nu doar cu ale întâlniţilor pe drum, ci până şi cu profilul obiectelor dimprejurul meu, iar astfel chipul respectiv îşi punea autoritar sigiliul pe întreaga mea zi. Iată de ce m-am cutremurat la bănuiala că fusesem atins de scrumul chiştocului muiat de gura cea fără buze. Nu suportam ca acele nenorocite vântoase să-mi sufle în nări o răsuflare străină, pe deasupra şi infectă. N-aş mai fi fost în stare s-o expir, mă credeţi?
Să nu vă mire. Ca un făcut, eu iau mai totdeauna drept bună partea inutilă a lucrurilor. Aşa că, ţinându-mi respiraţia, am căutat calea mai scurtă pentru a-i depăşi. Adică ce-mi trebuia: o bucată de trotuar curat şi neted. Numai că tot atunci mi-am priceput nerozia: o pornisem taman pe unde nu aveam multe şanse, pe unde peretele blocului şi grupul celor trei nu-mi lăsau destul loc. Agasat, dar cu răbdarea intactă, am cotit-o pe cealaltă parte a trotuarului.

Altă prostie...
N-am avut încotro; prima întrebare care mi-a venit în cap a fost dacă nu cumva individul şi tipele lui ar putea s-o facă cu bună ştiinţă, pentru că şi la noua mea tentativă n-am mai găsit loc de trecere.
A devenit certitudine abia la a treia încercare.
Ceea ce încă nu ştiam atunci era că tocmai începea închiderea mea.
Cei trei se strânseseră atât de bine unul într-altul, încât nu-i mai distingeam pe fiecare în parte. Observam cu nelinişte că pentru mine deveniseră un obstacol inatacabil. Respirând precipitat, imploram cerul să redevin pentru o secundă copilul care-am fost odată, să mă pot strecura într-un mod oarecare printre picioarele lor. Nu mă mai îndoiam ce intenţie aveau, chiar dacă rămâneau în continuare cu spatele la mine. Mă tratau cu o indiferenţă aparentă, legănându-se în mersul lor tărăgănat, frecându-se din când în când de zidurile cu tencuiala fisurată şi umflată de urina trecătorilor; îmi dădeau impresia a se rezema pentru o clipă de ambele ziduri, sau făceau asta doar pentru a-mi spori neputinţa. Încă le mai spuneam „ei”, deşi la fel de bine i-aş fi putut numi „el” or „ea”, întrucât la ora aceea nu-mi ardea de catalogări. În tot cazul, „dihania” — lăsaţi-mă, sunt încă generos spunându-i aşa — mă exaspera prin cât de hidoasă, de înspăimântătoare devenise între timp, ocupând mai toată stradela aceea fără întoarcere.

De deplasat, cum să nu, într-un fel tot se deplasa dihania, nu puteam spune că stătea locului. Atâta doar că mergea tare încet, mult prea lent pentru nervii mei rablagiţi. Senzaţia de sufocare devenise una exasperantă, iar asta nu promitea nimic bun. Am descoperit la un moment că nu înaintasem mai deloc în ultimele minute, ba chiar îmi părea că nu făcusem nici măcar jumătate de pas. Rămăsesem în acelaşi punct, crispat, încremenit în perplexitate. Ba, mai mult, spatele acela gigantic — în definitiv, o masă întunecată, difuză — făcu ea ce făcu numai ca să reducă distanţa dintre noi. Nu înţelegeam ce dorea de la mine, după cum nu mă înţelegeam nici măcar pe mine însumi, care mă complăceam într-o prostraţie de zile nefaste, eminamente pasiv, fără să fac nici cel mai mic gest pentru eliberarea din acea stare. După cum bine intuiam, ar fi trebuit s-o rup la fugă, să dau dracului orice mândrie, să arunc pachetul ce mă încurca, numai că nu mai aveam tăria să analizez împrejurarea absurdă în care doar încăpăţânarea mă aruncase.
N-am fost surprins când, într-un târziu, întorcându-mă şi voind cu lehamite să fac cale-ntoarsă, am dat peste-un perete. Acelaşi perete. Ei, ce mai vreţi, era pur şi simplu acolo.
O linişte lacomă, una pofticioasă după pulsul venelor şi arterelor mele. Ea chiar mi-l amplifica, parcă ostentativ, făcându-mă rezonatorul acestuia. Mă clătinam sub loviturile de baros ale inimii. Maioul îl aveam tot mai jilav în spate, tot mai rece.

Aerul mineral al pereţilor îmi împâsli plămânii. Unul sfredelitor de rece, muced, rapace ca gura unei mine. Mi-am simţit din nou fălcile încleştate, ţipătul măselelor, smalţul lor devenind nisip. „Ea” emana un suflu greu, învăluindu-mă în ger arzător — un fluid ce-mi circula liber prin toţi porii —, mă cotrobăia în voie, fără grabă, deshidratându-mi plămânii până le-am auzit foşnetul de scaiete prăfuit, în marginea drumului. Ardeam mocnit pe dinăuntru. Mă simţeam legat cu pieptul înaintea unui aruncător de flăcări, la distanţa necesară unei agonii lente. Un înfiorător de rece napalm mă scruma din interior în exterior. Ce mai puteam face?, eram penetrat, infiltrat de spectrul frigului din toate părţile, timp în care negura, lăsată deodată în jur, nu făcea decât a-mi pecetlui presentimentul de puţ abisal ai cărui pereţi se apropiau mişcându-şi, pe rând, bolovanii umezi, iar toate astea, v-o jur, echivalau pentru mine cu coborârea pe funii a cosciugului. Mă resemnasem, căci era limpede: acea fiară omniprezentă, sigură pe victima ei, se mărginea acum doar la a-şi însaliva şi savura mic-dejunul.

Cum eu întotdeauna trag nădejde, am făcut efortul să-mi ridic privirile, căutând cerul. De data asta concreteţea şi absurdul situaţiei se dovedeau fără echivoc: mă aflam într-un cub. Într-unul devenind tot mai neîncăpător, din păcate. Iar după toate aparenţele nu mai putea fi vorba de scăpare.
Dacă mă înnebunea totuşi ceva, era imposibilitatea de a-mi face singur rău, de a-mi provoca măcar o zgârietură frecându-mă, lovindu-mă de acele ziduri aspre. Nu intră-n discuţie, peretele aducea la pipăit cu pielea de calcan, cu cea de rechin, ar fi trebuit să-mi zdrenţuiască repede pielea pumnilor cu care-l loveam ca bezmeticul. Sau poate nu simţeam eu bine durerea, usturimea degetelor, a coatelor, a genunchilor. Mă întrebam cum ar putea arăta un zid pătat cu sânge. În mod normal aş fi avut dreptul să văd acele dâre. Auzi şi eu, normal... Orice s-ar zice, un negru mai negru decât negrul tot ar fi trebuit să existe, ca de altfel şi un altul, mai puţin negru, pentru că bezna tocmai pe astea nu le are la inimă şi, alungându-le, automat le pune în evidenţă. În plus, pentru a fi vizibil, orice obiect înainte de toate e obligat să reflecte cât de cât lumina, altminteri în univers demult ar fi domnit tenebrele. Chiar şi-un zid, oricare ar fi acela, tot ar reflecta puţină... ce? Evident, lumină, murmuram eu îndărătnic, nemaipunându-mi problema originii acesteia.
De unde lumină, auzi problemă! Important era că nu mă îndoiam de judecata mea, de şansele că voi întrezări în vreun fel acei pereţi. Singura condiţie ce mi-o impuneam era să nu mă mai tem două lucruri: de părăsire şi de ursită.

Şi totuşi!
Spuneţi-mi, vă rog: de când cuvântul „destin” aparţine în exclusivitate oratorului? Pe de altă parte, indiferent de cum ţi-ai consuma tu viaţa, cine te constrânge s-o închei cu un „doar atât?” Ai în definitiv şi tu un crez, o himeră a împlinirii, un orgoliu... Ştiu măcar că eu, unul, nu mă voi declara vreodată decepţionat, puteţi fi sigur. Nici o grijă, n-o fac acum pe lăudărosul care suportă tot adevărul despre sine. Altfel v-aş da dreptate — siguranţa şi prostia, veşnicii complici. Doar nu credeţi că urmăresc să vă impresionez? Ei, un interes tot oi fi având eu, nu zic nu, dar nu neglijaţi un alt aspect: în clipele acelea eu tocmai îmi chinuiam mintea să ridic schela unui rost. Sună pretenţios, pompos, dar vă mai spun că în acea beznă de nepătruns ochii mei rămâneau în permanenţă larg deschişi. Cum de ce? Pentru că începusem să văd, şi încă nebănuit de multe vedeam acolo. Da, previzibil, căci captivitatea mea nu putea face excepţie de la regulă. Acelaşi pustiu, aceeaşi ariditate unde foamea, frigul şi pericolul ţi le apropii sufleteşte, îţi devin practic rude, iar în moarte tu nu mai vezi decât revelaţia ultimă: Împăcarea cu tine însuţi.
Am ştiut că s-a făcut Vremea. Am trasat atunci pe perete — categoric, pe cel din faţă — contururile unei ferestre duble. Bănuiţi-mă de ce poftiţi, de lipsă de imaginaţie chiar, însă o spun apăsat: n-o făceam decât pentru mine. Lipsindu-mi creta, am folosit unghia. Cu acelaşi deget i-am ciocănit mai apoi, pe rând, geamurile. Sunau cu toate cristalin, convingându-mă prin răceala lor. Ce-i drept, evitam unul singur: pe cel dinadins „uitat” de mine. În dreptunghiului acela — avea şi el, ca toate celelalte, trei palme pe patru —, unde rama o lăsasem oarbă, îmi concentrasem de fapt toată nădejdea. Mă văd nevoit să v-o destăinui şi pe asta: de-o viaţă încercam să dezleg taina obsesiei mele pentru geamul lipsă al unei obscure staţii de tren. Un ochi prăfuit, fără măcar un ciob de sticlă, prin care cândva se strecurase suavul miros al florilor de tei, părând a-mi răspunde unei nostalgii tare vechi, de pe vremea când, de mână cu iubita, parcurgeam kilometri întregi pe îmbătătoarele alei ale unui mic parc de provincie... O, dar nu mă îndoiesc, numai mie îmi fusese adresat insolitul mesaj, căci pe nici un altul nu mai trezise unda de parfum din sala de aşteptare.

Sper că-mi înţelegeţi acum aşteptările.
În clipa când am bătut în aer, când am simţit golul din vârful degetului, ce să vă spun, de parcă zgândărisem fiorii unei harfe cât Eiffel-ul. În fine, ridicându-mă copleşit şi şovăitor în vârful picioarelor, mi-am umplut la refuz plămânii cu adierea ce venea dintr-acolo.
Şi într-adevăr, ca prin farmec obsesia cu pricina se dizolvă în neant, pesemne refugiată în hăţişurile toleranţei mele, numită trecut.
Iar odată cu ea s-a risipit şi bezna.
Toate s-au refăcut de la sine, spontan, fără nimic teatral. Nici măcar nu simţeam nevoie să mă frec la ochi. Acelaşi cer deasupra capului, acelaşi trotuar denivelat sub tălpi. În rest, linişte, apăsător de multă linişte. Ce-mi rămânea de făcut, deci? M-am aplecat, mi-am luat frumos pachetul de jos şi am alergat într-un suflet spre coletărie, la poştă, unde poate era încă deschis.

Mutaţi-vă gândul!
Nu-mi cereţi să vă istorisesc din fir în păr ce s-a petrecut de fapt cu mine. Vă e clar? Atunci mai pe şleau: cine vă credeţi, domnule?! Doar n-o să mă evisceraţi acum ca pe-o stridie! Zău aşa, omenie ca omenie, dar... Ei vedeţi, acelaşi dar! Ce mai încolo, goana după pricopseală, nu-mi spuneţi mie. Înseamnă că n-aţi priceput nimic. După cum mirosurile, o anume mireasmă, boarea mării însăşi, nicicând nu le veţi înţelege altfel decât gustându-le cu propriul nas, cu proprii plămâni, la fel este şi cu credinţa în Dumnezeu.
Într-un cuvânt, n-am ce să vă învăţ.

Târziu? Nu mi-am dat seama. Şi ca să vezi, luându-ne cu poveştile încă nu mi-aţi spus în ce direcţie veţi lua tramvaiul.