Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Sport  Sageata  Euro 2008 - Mai mult decât fotbal

Imnologie şi imunologie


Radu Paraschivescu

06.06.2008
Esquire, iunie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Până nu demult, mă lăudam că plânsesem doar de două ori în viaţă din cauza sportului.

Prima dată a fost de fericire. S-a întâmplat în vara lui 1980, în timpul Olimpiadei de la Moscova, când România a întors finala mică la handbal masculin. Condusă cu 15-9 la pauză de URSS, ea a câştigat cu 22-19, provocându-i laringită lui Cristian Ţopescu şi aşezând un detaliu aproape neverosimil în statistici: în meciul acela sovieticii au înscris doar de patru ori după pauză (unde mai pui că jucau acasă?).

A doua oară am plâns de necaz, iar necazul a luat chipul naţionalei de fotbal a RFG. În 1982, în semifinalele Campionatului Mondial din Spania, nemţii au trimis acasă Franţa lui Platini după un şir lung de nedreptăţi şi după ce erau conduşi cu 3-1 în minutul 112 al prelungirilor. Atunci lacrimile au prefaţat o criză de nervi, o noapte nedormită şi o prestaţie mediocră la examenul de economie politică de-a doua zi (una dintre pastilele amărui pe care erau siliţi să le înghită studenţii la filologie din anii 1980). Am smuls anevoie un 6, nepricepându-mă să vorbesc fluent despre rata rentabilităţii şi alte năzbâtii, după ce udasem perna ore în şir cu gândul la măgăria lui Schumacher, drama lui Battiston, bara lui Amoros, penaltiurile ratate de Six şi Bossis şi inepuizabila baftă teutonă - dumnealor microbiştii vor fi ştiind la ce anume fac trimitere.

Multă vreme după aceea, am rămas cu ochii uscaţi şi cu mintea nerăvăşită. Am mai avut bucurii şi decepţii în sport, dar nici una nu m-a mai deşurubat emoţional cu atâta intensitate. Nu mi-am urlat extazul în piaţă, nu mi-am înecat tristeţea în sticlă. Am jubilat şi am suferit cu moderaţie şi decenţă, de parcă m-aş fi temut ca nu cumva exteriorizarea să mă împingă în ridicol. De câţiva ani însă, pleoapa a reînceput să mi se umezească în preajma sportului. Şi asta fiindcă am devenit atent la (ulterior, obsedat de) un element pe care l-am ocolit prea mult, cu o uşurătate pe care acum mi-o reproşez inutil. Elementul respectiv e imnul pe care echipa - în mod obişnuit, de fotbal sau de rugbi - şi suporterii îl cântă înaintea meciului. Pe scurt, mi se întâmplă să mi se aburească ochii în timpul unui imn cântat cum se cuvine. Şi cum peste câteva zile Elveţia şi Cehia deschid turneul final al Euro 2008 pe St. Jakob Park din Basel, poate că n-ar fi rău să descoperim în ce măsură pot funcţiona două strofe dintr-un cântec drept reper identitar.

Stârnit cu aproape un an în urmă de nişte secvenţe văzute pe You Tube, mi-am început o tabletă după cum urmează: "Puţine lucruri exemplifică mai bine coeziunea unei naţii decât atitudinea în faţa imnului naţional. E ceva în cuvintele şi în muzica lui care adună şi cimentează. Indiferent de durată, ritm şi amploare, imnul clatină confortul inerţial şi placiditatea binevoitoare a oamenilor. La auzul lui, se produc lucruri care tulbură şi înalţă. Pumnii se strâng lângă corp, pieptul e împins în faţă, lacrimile pornesc pe versanţii netezi sau ţepoşi ai obrajilor. O solidaritate subînţeleasă aşterne peste trupul cu mii de capete un veşmânt croit din amintiri, pasiuni şi legende. Imnul spune o poveste, invocă un erou fabulos, trimite la un moment din trecut pe care nu poate şi n-are voie să-l uite nimeni. E un leac excelent împotriva indiferenţei şi o uşă deschisă spre comori neglijate."

Sună patetic? De acord. Totuşi, cred că, dacă le-aţi vedea, secvenţele acelea de pe You Tube nu v-ar lăsa indiferenţi şi v-ar declanşa comportamente asemănătoare. Căci acolo, pe pătratul acela de pe monitorul computerului, am prins - fluture de două minute fixat în insectarul veşniciei - miezul unei poveşti care dovedeşte că binele există. Şi ce potriveală! Cele două cuvinte de mai înainte - "binele există" - stau în titlul unui articol scris de Traian Ungureanu pe marginea aceloraşi secvenţe. Dacă vă cade cumva sub ochi Graţia la Dublin. Binele există sub semnătura sus-amintită, faceţi-vă timp. Articolul spune, cu un bun amestec de admiraţie lirică şi foame de frumos, că încă nu s-a pierdut tot. Încă n-am devenit bolnavii fără leac din lazaretul planetar. Încă avem o şansă. Încă suntem recuperabili. Iar unul dintre felurile cum lăsăm să ni se descopere - mai rar decât s-ar cuveni - latura sensibilă e reacţia în faţa unui imn.

Este acest autograf coral o sărbătoare a apartenenţei? Fără îndoială, dar nu numai. Uneori cântarea imnului are şi alte roluri. În funcţie de context, ea pansează, pacifică sau îmblânzeşte, ca în întâmplarea descrisă de Ungureanu în articol. Aici magia de pe You Tube îşi admite limitele. Vedem un filmuleţ, dar în rest nu ştim mare lucru. Decupajul e insuficient. Trebuie să-l ornăm cu date culese din ziare, arhive sau istorie. Or, în garderoba istoriei nu miroase a gutui, a levănţică şi nici măcar a naftalină. Cine vâră nasul acolo e izbit de un iz plasat la intersecţia dintre dulceag şi putred. E mirosul sângelui închegat pe podelele abatoarelor umane din Europa.

Una dintre măcelăriile mărunte, însă eficiente a fost instalată pentru scurt timp pe Croke Park din Dublin, un stadion pe care în primele decenii ale secolului douăzeci se juca altceva decât rugbiul de azi. Pe 21 noiembrie 1920, pe o vreme pomenită deja de Dickens în Casa umbrelor - "London. Implacable November weather. As much mud in the streets as if the waters had but newly retired from the face of the earth." ("Londra. Vreme nemiloasă de noiembrie. Noroi pe străzi cât vezi cu ochii, de parcă apele abia acum s-ar fi retras de pe faţa pământului.") -, o sumedenie de camioane militare cu soldaţi englezi au debarcat lângă Croke Park. În tribune, câteva zeci de mii de irlandezi tocmai gustau asprimile meciului de fotbal galic dintre Dublin şi Tipperary când s-au trezit atacaţi. Treisprezece spectatori şi un sportiv (Michael Hogan, căpitanul de echipă şi vedeta oaspeţilor) au fost ucişi de gloanţe sau tocaţi în picioare într-un măcel amintit şi astăzi sub numele de Duminica Însângerată. Incidentul a fost mutarea de răspuns a englezilor la uciderea a paisprezece compatrioţi (uneori coincidenţele au un aer sinistru) acuzaţi de spionaj şi lichidaţi la ordinul irlandezului Michael Collins.

Pe 24 februarie 2007, Anglia şi Irlanda au jucat rugbi pe Croke Park şi lumea s-a înfiorat. S-au făcut prevestiri catastrofice, s-au căinat vieţile ce aveau să se curme, s-au rostit cuvinte cu focosul scos: revanşă, război, ură milenară, răzbunare, răsucirea în groapă a strămoşilor înşelaţi. Înainte să înceapă jocul, şaizeci de mii de spectatori s-au ridicat ca unul pentru imnuri. Ospitalitatea, o fantezie obligatorie pentru britanici, inclusiv în mediu ostil, a făcut fanfara să înceapă cu imnul Angliei. God Save the Queen s-a auzit, cântat de instrumentişti şi preluat de sectorul englez al tribunei, fără strop de bruiaj. (Acolo, între ceţuri, ploi şi noroaie, huiduielile apar numai când sportivul simulează sau calcă sub crampoane cavalerismul şi regulile jocului.) Majoritatea irlandeză a păstrat o tăcere de catedrală, pregătind imnurile casei şi neuitând să aplaude urechea muzicală a oaspeţilor după ultima silabă cântată.

Ce a urmat merită un film de Oscar. Un stadion întreg, minus sectorul englez, a detonat Amhrán na Bhfiann, vechiul imn irlandez cântat în galică. Privirile au devenit sticloase, maxilarele au măcinat istoria trecutului, pielea s-a încreţit ca a unei găini ciupilite. A venit după aceea Ireland's Call, imnul actual, intonat în engleză, când camera TV a trecut prin dreptul rugbiştilor. Huidumele verzi cântau şi plângeau de mama focului. Jerry Flannery, om care dărâmă uşa dacă-şi pune mintea şi umărul, sughiţa cu ochii închişi şi abia îşi ţinea cele o sută două kilograme la un loc. Shane Horgan îşi pierduse aerul de fante pomădat şi se căuta de batistă. Ronan O'Gara, Brian Driscoll şi ceilalţi mestecau lacrimi şi versuri. La final irlandezii arătau de parcă li s-ar fi tăiat o mie de cepe sub ochi, iar englezii din tribună - ce să vezi? - aplaudau. Iluzia binelui înflorise peste toţi deopotrivă.

De atunci vânez imnuri pe You Tube şi mă plimb între cele 30-40 de variante ale fiecăruia. Memoria e un burete cumsecade şi nu lasă să se piardă nici un bun de preţ. Mai mult, cura aceasta de muzică a peluzei e o formă de imunizare împotriva puhoiului de lături năvălite din zonele de maximă vizibilitate ale sportului de azi. Într-un olimpism surpat de concesii şi vinovăţii camuflate, într-un spaţiu adjudecat nu de atleţi, ciclişti şi fotbalişti, ci de farmacologie şi vraci cu doctorate în fraudă, într-un fotbal românesc care l-a răsfăţat până la perdiţie pe Mitea, dar a înfiat-o cu forme legale pe Mita, patroana genţilor cu bani, într-o lume care se grăbeşte spre implozie inclusiv în sport, ascultarea unui imn pare o toană imatură sau un leac neputincios. Nu e aşa. Un imn cântat cu sufletul în palmă nu-i vindecă doar pe corişti, ci şi pe cei care-i privesc - fie şi pe un ecran sau pe un monitor, dacă altfel nu se poate. Tatăl care îşi pune fiul să-şi deschidă de mic ochii şi urechile spre aşa ceva nu se teme că va creşte sub acoperiş o fiară etilizată, un huligan sau un stricat. Sistemul imunitar al amatorului de sport câştigă din contactul cu aceste rapsodii ale solidarităţii. Asumat cum trebuie, imnul unei ţări sau al unui club este vaccinul de care avem nevoie spre a nu risca îmbolnăviri ruşinoase.

Chiar dacă nu se vor auzi la Campionatul European, imnurile de club spun şi ele basmul cu final fericit al coeziunii. Săltăreţe sau calme, maiestuoase sau vesele, dulcege sau înflăcărate, ele îşi produc efectele în funcţie de felul cum sunt cântate. Unele dau aripi favoriţilor, altele îi îngroapă pe adversari. Unele seamănă cu o uşă larg deschisă, ca o invitaţie la sărbătoarea dinăuntru, altele năvălesc în urechi pe tonul august al unei porunci. De pildă, când eşti pe Old Trafford, stadionul lui Manchester United, şi asişti la ieşirea jucătorilor de la vestiar în acordurile lui When the Reds Go Marching In, te muţi în istorie, pe un câmp murat de ploi, şi conduci o şarjă a cavaleriei căreia ştii că n-o să-i reziste nimeni. Pe Stadio Olimpico, în Italia, între cincizeci şi optzeci de mii de oameni cântă Roma Roma Roma la fiecare meci al lui Totti. Cine n-are diabet îl poate contracta atunci, în clipa când corul îşi declară echipa "gialla come il sole, rossa come il cuore mio". Imnul, o combinaţie de şlagăr vernisat la San Remo şi serenadă îngânată sub balcon ori în gondolă, este în acest caz un artificiu sentimental de prestigiu, o mascalzoneală la pragul de sus al siropoşeniei, un compliment zaharat. Se prea poate, însă cine-l aude pe Olimpico, înfăşurat în steaguri, îl cântă de unul singur mult după terminarea meciului. Iar a doua zi dimineaţa se trezeşte tot cu el în timpane. Nici să ţii cu Real Madrid nu e rău, mai cu seamă dacă o prinzi în anul în care îşi sărbătoreşte centenarul. La fiecare vizită de lucru pe Estadio Santiago Bernabeu te întâmpină şi te confiscă Hala Madrid!, un imn amplu, de o sobrietate regală, căruia i-ar sta la fel de bine la Scala sau la Metropolitan, cu atât mai mult cu cât cel care-l cântă e nimeni altul decât Plácido Domingo.

Însă imnul de club cu majusculă se aude pe Anfield Road din Liverpool, stadionul unde e greu să fii echipă oaspete şi să scapi nevătămată psihic. Când FC Liverpool şi adversara ei ies din tunel şi se împrăştie pe iarbă, bariera cerului se deschide fără avertisment, iar de-acolo cad peste musafiri câteva sute de basculante cu stabilopozi. Aţi ghicit, tocmai a început You Will Never Walk Alone, cea mai răspicată formulă a apartenenţei din fotbalul mondial. Nimeni nu tace pe Anfield. Fiecare spectator - femeie sau bărbat, tânăr sau bătrân, şubred sau vânos, elegant sau ponosit, muncitor sau doctor, beat sau treaz - ţine un fular alb-roşu deasupra capului şi cântă fără să se mai gândească la nimic. Şomaj, atentate cu bombă, divorţ, boală sau rate împovărătoare la credit? Au dispărut de parcă n-ar fi existat. Aici singurul lucru care contează sunt the lads. Iar the lads, adică Reina, Gerard, Carragher sau Mascherano, ştiu că n-au cum să calce strâmb câtă vreme cascada de sunete curge pe lângă ei din tribune, făcând să ne răsară nouă, comozilor din fotolii, câte-un pârâiaş sărat pe obraji.

La imnurile naţionale în schimb, racordul istoric e obligatoriu, căci trăsătura lor principală e capacitatea de-a evoca. Din păcate, la Euro 2008 vom fi văduviţi de contingentul britanic, care a umplut în timp stadioanele lumii cu trei bijuterii corale. De două dintre ele - God Save the Queen şi Ireland's Call - am pomenit deja. A treia este, probabil, şi cea mai izbutită. Flower of Scotland, noul imn al Scoţiei (compus în anii '60) l-a înlocuit pe titularul Scotland the Brave şi a ajuns hit. El nu se cântă oricum la Glasgow sau Edinburgh, ci legănat, cu ochii înălţaţi spre un punct nelămurit şi cu un soi de râs sfidător, prin care regele englez Edward e expediat la el în ţară, după atâtea secole, tae think again. Când Flower of Scotland nu e suficient, e trimis pe post de întărire Fields of Athenry, un cântec de tavernă transformat în stindard vocal. Faptul că paternitatea aparţine irlandezilor şi nu scoţienilor n-are importanţă, câtă vreme ţinta săgeţii e aceeaşi: Anglia. Şi încă un amănunt. Scoţia a ratat calificarea la Euro 2008, dar îşi va trimite o parte a galeriei la turneul final. Aşa se întâmplă de o bună bucată de vreme. Un segment din Tartan Army se prezintă în toate locurile unde echipa n-a reuşit să ajungă şi cântă pentru ea, înmărmurind lumea. Şi făcându-ne să vedem mai bine ce distanţă ne separă pe noi, românii, de lucrurile acestea.

Ce vom auzi la Euro? Şaisprezece imnuri care închid tot atâtea poveşti. Câteva dintre ele şi-au arvunit deja locurile în clasamentul popularităţii. Se ştiu care sunt: La Marseillaise, declaraţia comună pe care o frământă acum între buze mareea de bretoni, picarzi, gasconi şi alsacieni, Das Deutschland Lied, amestecul de mândrie şi egocentrism care a rodit în versul "Deutschland, Deutschland über alles", Fratelli d'Italia, care propune o goană jucăuş-garibaldină după victorie, şi poate chiar A Portuguesa, reflexul nostalgic al unei naţii al cărei glas se auzea în trecut "sobre a terra e sobre o mar". Sclipiciul ritmat al acestor imnuri atrage, celebritatea lor nu mai trebuie probată. Iată de ce nu asupra lor insist în aceste ultime rânduri, ci asupra altor două. Prin urmare, vă invit să ascultaţi cu atenţie Kde domov muj ("Unde mi-e casa"), imnul molatic şi totodată grav al Cehiei, care adună în muzica lui František Škroup şi în versurile lui Josef Kajetán Tyl toate strădaniile unui neam de a-şi fixa identitatea. O muzică nobilă, descinsă parcă din Smetana, mişcă drapelul ceh cu graţia fluidă a Vltavei când leneveşte pe sub Podul Carol, în dreptul Rudolfinum-ului şi al Kampei. Iar după aceea fiţi atenţi la Het Wilhelmus, un fost cântec religios din secolul al şaisprezecelea, devenit imnul Olandei. Ascultaţi-l, nu vorbeşte doar despre soarele revărsat din polonicul divin sau despre fluxul care spală ţărmul, ci şi despre onoare, cinste şi fidelitate. Sigur, când scrii cuvintele acestea, ele par fie desuete, fie uscate. Când le auzi însă preluate de o cortină de oameni, începi să te simţi mai bine pregătit în faţa mizeriilor. Poate chiar imun.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cine va rupe echilibrul? - Ziua 19, a finalei: Spania - Germania (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Arte plastice - Ziua 19: Spania - Germania (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Arhitectura - Ziua 19: Spania - Germania la Viena (4.6/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Ultima avancronică - Ziua 19: Spania - Germania (2.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Artă contemporană - Ziua 19: Germania - Spania (4.2/5 - 5 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Sport de poveste
Sageata Zi de zi, mingea e rotundă
Sageata Olimpice
Sageata Cupa Mondială 2010
Sageata Cupa Mondială 2014
Sageata Je suis Football


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer