Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Certitudine


Madeleine Thien, traducere de Carmen Ciora, Domnica Drumea

01.04.2009
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Madeleine Thien
Certitudine
Editura Humanitas Fiction, 2009

Traducere din limba engleză de Carmen Ciora şi Domnica Drumea



*****

Intro
Madeleine Thien s-a născut în 1974 în Vancouver din părinţi de origine sino-malaeză.

A studiat dansul la Simon Fraser University şi a făcut un masterat în creative writing la University of British Columbia. Începe să scrie încă din adolescenţă şi debutează în literatură în 2001 cu volumul de povestiri Simple Recipes, care se bucură de critici elogioase din partea unor importanţi oameni de litere (precum scriitoarea Alice Munro) şi se numără printre cărţile finaliste la Commonwealth Writers' Prize Best First Book şi primeşte Canadian Authors' Association Award, City of Vancouver Book Award, VanCity Book Prize şi Ethel Wilson Fiction Prize.

În 2002 Madeleine Thien publică volumul de povestiri pentru copii The Chinese Violin, iar în 2006 romanul Certitudine (Certainty), care îi aduce recunoaşterea internaţională, este finalist la Premiul Kiriyama şi câştigă First Novel Award acordat de Amazon.ca. De asemenea, romanul acesta este bestseller internaţional tradus până în prezent în peste cincisprezece limbi.

*****
Provocată de infidelitatea celui pe care-l iubeşte de mulţi ani, Gail, o tânără jurnalistă canadiană de origine malaeză, începe o anchetă personală despre femeia care le-a distrus căsnicia părinţilor ei. Firul epic aleargă între trecut şi prezent, între Asia şi Europa, de la exoticul Borneo, a cărui natură luxuriantă e înecată în praful de puşcă al invadatorilor japonezi, la Olanda, cu lumina ei stranie de deasupra polderelor. Gail descoperă o poveste de dragoste care a înfruntat timpul şi un secret de familie nicicând mărturisit.

"Madeleine Thien are un condei de o graţie şi o eleganţă remarcabile." (New York Times Book Review)





1. Haos
(Vancouver, Canada)
Într-un viitor posibil, Ansel s-ar răsuci spre ea, pe jumătate treaz, pe jumătate adormit. Ar lua-o în braţe şi căldura lui Gail l-ar trimite înapoi în lumea viselor. Dimineaţa ar deveni după-amiază, restul lumii ar aştepta afară, iar el şi Gail de-abia s-ar scula din pat şi ar bâjbâi după haine, ştiind că ziua e aşa de lungă.

O parte din munca ei, casete şi benzi magnetice, e în casă. Altă parte e în podul casei părinţilor ei, iar alta în fostul său birou. Fie că sunt terminate, fie că nu, calitatea înregistrărilor este atât de bună, încât, atunci când le ascultă, lui Ansel i se pare că Gail e în cameră, că vocea ei, de pe o bucată de bandă de 8 mm, e vie.

Ansel obişnuieşte să îşi bea cafeaua pe veranda însorită din partea din faţă a casei. Peste drum, vecina lor stă pe vine şi tunde iarba cu o foarfecă de grădină. Din cauza zgomotului, spune ea. O maşină de tuns iarba face mult prea mult zgomot. Are cam şaizeci şi cinci de ani şi borul larg al pălăriei de soare îi umbreşte faţa. Gail, care crescuse într-o casă la o stradă mai încolo, îi spusese cândva lui Ansel că şi-o aminteşte tunzând iarba şi când era ea mică. "Toţi copiii veneau cu foarfeci de plastic ca să o ajute. Era ca o tunsoare colectivă." Din când în când, doamna Cho se îndreaptă de spate şi îşi freacă mijlocul. Se uită spre Ansel, care stă singur la geam, şi ridică mâna în semn de salut.

Cafeaua e caldă şi dulce. Închide ochii şi ia o sorbitură, iar când îi deschide, Gail este tot acolo, în gândurile lui.

E aproape şapte. Soarele e sus şi scaldă casele într-o lumină caldă şi aurie. Seara trecută n-a putut să doarmă, iar acum îşi simte corpul stors, ca o cârpă. Pe masa din faţa lui, un teanc de hârtii: buletinul radiologic al lui Gail, EKG-ul, pagini şifonate de prea multe răsfoiri. Afară, crengile cireşului Sakura se mişcă în bătaia vântului. Pomul înfloreşte în martie, iar în aprilie crengile atârnă la pământ de greutatea florilor. În mai, curtea e ninsă de atâtea petale.

Ansel şi Gail au cumpărat casa aceasta cu zece ani în urmă, la începutul anilor '90. El tocmai îşi terminase rezidenţiatul, iar Gail era realizatoare de emisiuni radiofonice, specializată în editoriale şi documentare. Casa este în Strathcona, cea mai veche suburbie a Vancouverului. Chiar şi în ziua de azi, căsuţele de lângă Hastings Mill, unde acum un secol locuiau muncitori, sunt încă în picioare. După ce scapi de aglomeraţia din Chinatown, centrul oraşului se profilează asemenea unui tablou pe fundalul Munţilor Coastei. La est se văd morile, Portul Ballentyne cu containere colorate puse unele peste altele şi macarale portuare înalte.

Casa lor, o construcţie în stil Queen Anne restaurată, are ferestre cu fronton la etajele de sus. O casă solidă, obişnuită. În zilele vântoase, i se pare că aude grinzile cum se leagănă.

Până atunci locuiseră în apartamente mici, la demisol sau la mansardă, înghesuiţi printre lucrurile lor. Aici au însă şi cărţi, şi înregistrări, chiar şi un pian vechi. Cutia indoneziană din lemn sculptat a lui Gail. Microscopul antic al lui Ansel; odată se uitaseră prin el, o zi întreagă, la tot felul de lucruri. Îşi amintea o coajă de ceapă, atât de elegantă în simplitatea ei, cu celule una lângă alta precum cărămizile dintr-un zid.

Înţelege că ea nu mai este, că s-a întâmplat brusc, iremediabil, însă conştientizarea acestui fapt e ca o fulgerare întinsă pe o mie de ore, un gând continuu, care încearcă singur să se dea uitării şi, când nu reuşeşte, încearcă să negocieze, să schimbe totul, să se afunde în somn pentru a se întoarce în timp. "Timpul", spusese Gail cândva, pe cale să adoarmă în braţele lui, "este singurul lucru de care avem nevoie."

La şcoala generală din Strathcona, ora de tai chi de duminică dimineaţă este în plină desfăşurare. Îi zăreşte prin gard - bunici în treninguri fluorescente mişcându-se pe teren la unison, un ecou fluid de cauză şi efect. Pasăre ciugulind o frunză dintr-un copac. Mâini despărţind cerul de pământ. Gail trecuse în revistă toate acestea pentru el. Denumiri epice pentru cele mai mărunte gesturi.

Împreună păşeau hotărâţi peste chenarele trasate cu creta ale jocurilor de şotron şi tenis de picior.

Ansel îşi cumpără gustarea de dimineaţă de la New Town Bakery, unde o femeie cu un ecuson pe care nu scrie nimic îi dă o pungă de hârtie plină cu chifle calde. Îşi continuă drumul prin Chinatown, trece de tarabele cu peşte. Pieţele gem de legume, iar felinarele, de curând vopsite festiv în roşu, strălucesc în aerul proaspăt al dimineţii.

După slujbă, florile merseseră în urma ei de-a lungul oraşului, de pe Hastings Street până pe 49 Avenue. Casele făcuseră loc Parcului Central, iar apoi cimitirului. Groparii aranjaseră coroanele mari în cercuri concentrice în jurul mormântului, alcătuind o pădure de miresme. A intrat în pădure şi în mijloc a găsit-o pe ea.

În fiecare noapte ploaia le dobora, vântul împrăştia petalele prin tot cimitirul şi în fiecare zi el le ridica la loc. Într-o după-amiază a ajuns la cimitir în toiul unei furtuni. A ridicat din nou coroanele, dar s-au prăbuşit peste el. Le-a mai ridicat o dată.

O jumătate de an se scursese de-atunci, dar în dimineaţa asta, în timp ce trecea pe drumul pietruit de lângă False Creek, gândurile i s-au întors la acel mic petic de pământ şi la florile pe care le aşternuse ieri acolo. Ed Carney, prietenul lui, îi împărtăşise o dimineaţă întreagă gândurile sale despre scurgerea timpului. Săgeata timpului îndreptată spre ambele direcţii, trecutul zburând din faţa ta şi dispărând în zare, în timp ce te împleticeşti de-a-ndăratelea spre viitor, îngerul istoriei, după Walter Benjamin. Ed îi vorbise şi despre cercetători care experimentaseră pe ei ciclurile circadiene, reglându-şi bioritmul la ziua de douăzeci şi şase de ore. "De multe ori s-au trezit cu poliţia pe capul lor, să vadă ce pun la cale." Conversaţia se oprise acolo. Ed se întorsese la tunsul peluzei, iar Ansel îşi continuase plimbarea.

Acum îşi mănâncă micul dejun pe malul golfului, unde bărcile acostate se leagănă în curent. E duminică dimineaţă şi oraşul încă doarme, dar ea e acolo, lângă el, bălăcindu-şi picioarele în apă.

Alt reper în timp, dimineaţa ultimei aniversări a lui Gail, toamna, nu vara. Ultima lor conversaţie a fost o convorbire telefonică interurbană. Amintirile lui se zbat să rămână la suprafaţă, timpul se mişcă înainte, iar Ansel simte cum trupul i se rupe în două. O parte e dusă de curent, trăind clipă după clipă, cealaltă parte e pierdută pentru el din ziua în care ea a murit.

După-amiază, o ia pe jos pe Keefer, apoi pe Princess, până la casa cu etaj a părinţilor lui Gail. În drumul lui, trece pe lângă peluze uscate, aspersoare, şotroane desenate strâmb, o săgeată trasată cu creta, indicând pentru o clipă spre picioarele lui: "exemplu de Homo Sapiens". Când ajunge, părinţii lui Gail sunt în bucătărie. Matthew e aplecat deasupra chiuvetei, iar Clara, la masa de lucru. Ansel îşi lasă sandalele la uşa bucătăriei şi intră în picioarele goale. Imediat tălpile i se umplu de făină.
- Ai şi venit, spune Clara încântată.

Masa e un morman de legume. Ceva cu miros dulce şi picant fierbe pe plită. Îi răspunde:
- Am venit să dau o mână de ajutor.

Tatăl lui Gail se întoarce spre el cu un cuţit de tranşat în mână. Pare speriat de idee.
- Grozav, adaugă Clara. Mai avem o grămadă de timp.

Îi face semn să se aşeze pe scaunul din faţa ei.

În cei zece ani cât fusese cu Gail, casa părinţilor ei nu se schimbase cine ştie ce. Chiar şi Matthew şi Clara stau la locurile lor obişnuite, cu radioul dat încet, în încăperea cufundată într-o tăcere plăcută. Clara face găluşte umplute şi, cum a spus Gail odată, dacă te uiţi la ea, parcă vezi o pasăre cum îşi face cuibul. Nu pare să se întâmple mare lucru şi dintr-odată o structură îşi face apariţia.

Ajută şi el cum poate, făcând găluşte din cocoloaşele de aluat de pe planşetă. Astăzi se împlinesc şase luni de la moartea lui Gail.

În vremea asta, Clara îi povesteşte despre restaurantul pe care îl avea tatăl ei când era mică şi despre cele patru surori ale ei care acum sunt răspândite în lumea largă. Îşi dă la o parte o şuviţă de păr cărunt de pe frunte şi degetele sale lasă o urmă uşoară de făină pe piele. Pe frigiderul din spatele ei e o carte poştală, un fulg de zăpadă fotografiat de aproape, trimisă de cea de-a treia soră din Sankt Petersburg, unde e plecată. El îi spune că un fulg de zăpadă este exemplul perfect al dependenţei senzoriale de condiţiile iniţiale.
- Dependenţă de ce? întreabă Matthew, uitându-se prin lentilele ochelarilor bifocali.

Ansel explică cum forma unui fulg de zăpadă este înregistrarea exactă a tuturor schimbărilor condiţiilor climatice prin care trece în drumul lui spre pământ. Lucruri precum temperatura, umiditatea sau impurităţile din atmosferă. Dar mai ales temperatura.
- Deci, conchide el dând din umeri, oamenii au avut tot timpul dreptate, nu există doi la fel.

Ansel dă din cap, zâmbind. Fiecare nouă transformare a fulgului de nea depinde de secunda exactă în care s-a născut şi de locul lui în atmosferă. Chiar şi o schimbare minoră, cum ar fi o răsuflare sau o fluturare de mână, va da naştere la o altă formă, altă secvenţă de ordine şi complexitate. Matthew se opreşte din lucru şi cade pe gânduri. Clara se uită la Ansel şi dă din cap aprobator la găluştele făcute de el.
- N-ai idee ce de mâncare am făcut, spune, scuturându-şi făina de pe mâini.
- Cred că Gail ar fi fost încântată să ne vadă pe toţi împreună.

Masa este pusă pentru opt persoane. Glyn Madden, o veche prietenă şi colegă de la radio de-ale lui Gail, stă lângă Ansel. De la înmormântare o mai văzuse doar de câteva ori, ca să discute despre documentarul la care lucra Gail înainte de-a muri. În faţa lor stă Ed Carney, al cărui fiu, Scott, este aşezat lângă doamna Cho. Clara şi Matthew stau unul lângă altul. În dreapta lui Ansel se află scaunul gol şi tacâmul destinate spiritului celor dispăruţi.

Mâncarea este adusă toată o dată, peşte dulce-acrişor, supă de cocos picantă, tăieţei cu alune şi încă vreo şase feluri, masa pare să se clatine sub greutatea bucatelor.

Ansel toarnă vin şi aproape că varsă pe faţa de masă, când Ed anunţă că şi-a adus banjoul.
- Poate cineva să mă acompanieze? întreabă. Parcă tu cântai la pian, nu, Glyn?
- Da, dar niciodată în duet cu un banjo.

Lentilele lui Matthew încep să se aburească de la mâncarea caldă, aşa că îşi scoate ochelarii şi şi-i pune pe masă. În vreme ce discuţia divaghează, Matthew rămâne tăcut, dar lui Ansel îi pare relaxat şi destins.
- Şi, Ed, ce-o să ne cânţi?
- Râdeţi voi, dar am un repertoriu foarte bun. A supravieţuit trecerii timpului.
- Dar e un banjo, Ed. Ţi-ar trebui un violoncel.
- De ce nu o flaşnetă? În ziua de azi nu prea mai cântă nimeni la flaşnetă.

Braţe se întind peste masă, farfuriile circulă, paharele se umplu din nou, iar afară cerul e palid, de culoarea chihlimbarului. Ansel, îşi pune cu lingura un pic de carne de vită condimentată pe o frunză de salată verde, o stropeşte cu sos şi o rulează ca pe un pacheţel. Mai sunt şi scoici în sos de fasole neagră, creveţi cu mazăre.

Mâncarea relaxează nervii ochilor lui Ansel.

Doamna Cho se apleacă cu paharul în mână:
- Şi, Glyn, la ce mai lucrezi acum?

Glyn lasă deoparte beţişoarele.
- La ceva ce cred că l-ar interesa pe Ed.
- Nu-l provoca.
- Un documentar cu un subiect controversat. A avea spirit, a fi trup. Cam asta e esenţa.
- Dar, spune Ed, esenţa este spirit.

Glyn zâmbeşte.
- Păi ideea este să facem o istorie a minţii, sau cel puţin a ceea ce ştim despre ea. Descartes credea că există o foarte mică porţiune a creierului prin care mintea trece în trup. Se întoarce spre Ansel: Ai zece puncte doctore, dacă ştii care anume.
- Glandula pinealis.

Ridică paharul înspre el:
- Exact. Fizica, mecanica cuantică sunt adesea considerate frontierele ştiinţei. Dar celelalte frontiere pot fi studiate în cadrul minţii. Cum neuronii şi neurotransmiţătorii fac gândirea şi sentimentele şi imaginaţia posibile. Lucruri care nu par să izvorască dintr-o formă materială, dintr-o entitate fizică.

Ed zâmbeşte triumfător.
- Deci se pare că termenul "spirit" este cel exact.
- Oarecum.

În vreme ce restul vorbesc, Gail este aici, lângă el, râzând încântată de abundenţa mâncării. Ia sticla, ca să fie sigură că toate paharele sunt pline.

Ed se lasă în scaun.
- Spune-mi dacă greşesc, dar unul dintre motivele pentru care e atât de dificil să studiem creierul este pentru că arată ca un cocoloş de hârtie. O suprafaţă mare înghesuită în pliuri.
- La fel ca plămânul, spune Ansel, din nou atent la discuţie. Are o suprafaţă mai mare decât a unui teren de tenis.
- Atunci, intervine Clara, mă gândesc că cele mai importante zone sunt cele din centru. Pentru că sunt mai greu de deteriorat, nu?
- Da şi nu. Unele părţi, precum cortexul cerebral, se află la suprafaţă. Altele, precum talamusul şi amigdala, sunt în interior. Deci procesul gândirii ia naştere în aceste regiuni distincte care lucrează împreună, ca la o compoziţie muzicală. Activitatea baleiază creierul. Când sinapsele sunt activate, se fac conexiuni. Şi uite-aşa, se aprinde beculeţul.

Ed pocneşte din degete şi intervine pe nepusă masă:
- Ştiaţi că pisica-de-mare este de fapt o limbă cu nas care înoată?
- Apropo de sinapse, continuă Ansel, este un biolog care a lansat fraza "mă conectez, deci exist".

Glyn dă din cap.
- Interesant. S-ar putea s-o folosesc şi eu.

Ochii lor se întâlnesc pentru o clipă. Iar Ansel spune fără voia lui:
- Deci termini documentarul lui Gail.

Clara ridică ochii din farfurie şi se uită la ei.
- Sigur că da. Oricum era aproape gata. Gail scrisese deja scenariul. După un moment adaugă: Proiectul ăsta însemna mult pentru ea. Ar fi vrut să îl vadă terminat.

La masă se aşterne o tăcere stingheritoare. Matthew îşi ia ochelarii şi îi pliază. Doamna Cho ia o înghiţitură de vin şi spune:
- Eşti foarte curajoasă. Fata aia era o perfecţionistă. Mie mi-ar fi frică să n-o dau în bară. E genul care ar fi în stare să vină după tine.
- Iar despre spirite! spune Ed. Apropo, Ansel, nu-ţi uita îndatoririle şi ai grijă ca farfuria aia să fie plină, zice şi arată cu mâna spre locul gol de lângă el.

Scott Carney se ridică, ia sticla de vin şi începe să umple paharele.
- Jurnalul lui William Sullivan. Despre documentarul ăsta vorbiţi? Glyn dă din cap.

Clara ia lingura de servit şi începe să mai pună mâncare în farfuria doamnei Cho. Ansel priveşte cum Matthew întinde mâna, o lasă pe spatele Clarei şi îi mângâie rochia cu degetele. O îmbărbătează pe ea, se îmbărbătează pe sine? Ansel nu poate să spună.

Scott toarnă atent în pahare în timp ce vorbeşte:
- Jurnalul îi aparţine unei prietene cu care am fost coleg de şcoală, Kathleen Sullivan. Toate paginile acelea au fost umplute cu numere. E convinsă că e vorba de un jurnal, deoarece aşa i-a spus tatăl ei, cu zeci de ani în urmă. Un jurnal început de el în 1942, în timp ce era înrolat în armata canadiană din Hong Kong.

Glyn continuă povestea, dezvăluindu-le cum Sullivan îşi notase în el şi după ce Hong Kongul căzuse, iar el fusese luat prizonier de japonezi. Pe vremea aia, dacă ţineai un jurnal puteai fi executat fără judecată. Dar prin 1960, când Sullivan arătase jurnalul familiei lui, chiar şi el uitase cifrul folosit. După moartea lui, Katheleen îl păstrase cu sfinţenie. Mai mult, încercase să-l descifreze şi îl dăduse unor experţi din toată lumea. Gail îi trimisese o copie şi lui Harry Jaarsma, matematician şi prieten din anii de studenţie petrecuţi în Olanda, în speranţa că el va reuşi.
- Îmi amintesc când i-am spus povestea lui Gail, continuă Scott, întorcându-se spre Ansel. Stăteam pe treptele casei voastre.

După ce strâng masa, se mută pe terasa din spate. Ed îşi ia banjoul şi ciupeşte câteva corzi, apoi tată şi fiu, fac un duet, Good Night a lui Beatles, dar cu ritm mai vioi pentru că bat şi din picioare.

Melodia ajunge de la trei minute la vreo patruzeci şi cinci de secunde. Ed le curmă aplauzele cu un gest şi trece la Never My Love. Doamna Cho se leagănă în balansoar, cântând şi ea:
- Da da da da, da da. Never, my love...

Îi spune lui Ed:
- Mă bucur că eşti de vârsta mea.

El îşi pune tot sufletul în ritmul basului.
- N-am crezut niciodată că mi-ar plăcea să o ascult la banjo.

Glyn stă ceva mai departe de ceilalţi, rezemată de perete. Scott se întoarce spre ea:
- Ai fi surprinsă să afli câtă lume a spus la fel. Ciudăţenia e că tata a prins-o din zbor, pe la cincizeci de ani. Nu e ceva din copilăria lui sau din ţara lui natală. E un lucru nou.

Ansel stă sprijinit de balustradă. De aici se vede casa lui; lăsase din greşeală lumina aprinsă în dormitor. Uşor ameţit de la vinul roşu, îşi închipuie că cineva îl aşteaptă. Că cineva citeşte în pat şi, când va ajunge acasă, îi va lua cartea deschisă de pe piept şi o va pune pe masă. Când se întoarce, constată că Matthew s-a dus deja să se culce. Clara şi doamna Cho stau de vorbă, când în cantoneză, când în engleză şi tot aşa. Glyn, Ed şi Scott s-au întors la discuţia despre minte. Ed spune:
- La un moment dat, când nu va mai fi nimic de aflat, noua fiinţă umană va trebui să trăiască fără mister. Şi mă întreb unde ne va duce asta.

Glyn îşi răsuceşte paharul în mână, apoi scutură ultimii stropi de vin.
- Toţi oamenii de ştiinţă sunt de acord cu faptul că mintea nu a fost făcută să se înţeleagă pe ea însăşi. Prima ei sarcină era să colecteze informaţii de la simţuri şi să găsească o cale să le adune laolaltă, ca să îi poată da corpului cunoştinţele necesare care să îl scape de primejdie.

Ed clatină din cap.
- Dacă aş putea să iau viaţa de la capăt, nu ştiu ce aş face. Lumea este nesfârşit de fascinantă. Când ajungi la vârsta mea, ăsta este singurul motiv care te mai ţine în viaţă: să afli un pic mai mult.
- Ai putea să vii la mine în emisiune. Mediul imaginaţiei.

Ed se uită la Ansel.
- Dar tu, doctore? Dacă ai putea să o iei de la capăt, ce ai alege?

Se gândeşte o clipă, dar nu ajunge la nici o concluzie. Sunt prea multe uşi şi nu destul timp să le deschizi pe toate. Clatină din cap.
- N-am nici o idee. Cred că unele mistere sunt lăsate anume ca să nu fie niciodată descifrate.

Râd toţi trei. Ed mai cântă un acord final la banjo, iar notele rămân suspendate o vreme în aer, plutesc în josul străzii, până ce se sting încet. Există un moment în care sunetul se dizolvă, trecând de pragul dincolo de care Ansel nu-l mai poate auzi. O clipă a despărţirii. Închide ochii şi aşteaptă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer