Cenaclul de la Muzeu - Şedinţa din 11.03.2009

În cele ce urmează puteţi citi un grupaj din ultimele două întâniri ale cenaclului, din 28 februarie şi 11 martie 2009. La această întâlnire, au participat şi doi scriitori importanţi ai literaturii actuale, prozatorul Radu Aldulescu şi poetul Adrian Alui Gheorghe, venit din Piatra Neamţ să susţină un debutant co-nemţean, Cristian Apostol ("un co-petrean" - a precizat o voce). A revenit în cenaclu şi Tudorel Urian, întors de la Bruxelles. "Îl rog să nu mai lipsească - a spus Daniel Cristea-Enache. Când unul dintre noi nu e, celălalt e melancolic şi suferă armonia realizată până acum împreună".

Conform CV-ului depus la MLR, s-a născut în 7 februarie 1955, la Bucureşti. "Activitatea literară începe din perioada preşcolară. Poezii, poveşti pentru copii, eseuri, proză, scenarii de teatru şi film". Înainte de 1989, a condus un cenaclu la Institutul de Aviaţie. A obţinut mai multe premii literare, pentru versuri şi proză, ultimele fiind în toamna anului trecut la concursul literar "Visul" şi Premiul I pentru proză în manuscris, la Festivalul Naţional de Proză "Liviu Rebreanu", cu romanul "Câtă iubire". După 1989, cronicar de teatru. Nominalizată la un premiu internaţional în Liban.

Opinii ale participanţilor: "Mă emoţionez la manele, dar textul nu m-a emoţionat"

Proza Mihaelei Dordea e lecturabilă, curge frumos, are descrieri scurte, cu mult lirism. Mi-ar plăcea ca dialogul să fie mai activ. E o scriere normală. După ce data trecută am ascultat o proză feministă, aici e altceva. E un text interesant, mai mult decât mă aşteptam. (Luminiţa Berechet - după un excurs divagant în literatura actuală, cu o viziune insolită asupra raportului dintre proză şi poezie. Are o dorinţă excesivă de exprimare, îi întrerupe în contiuare pe aproape toţi vorbitorii, simţindu-se obligată să-şi precizeze permanent punctul de vedere). Deşi a fost desemnat într-o anchetă recentă drept cel mai bun prozator român contemporan, Radu Aldulescu a spus doar atât: Mă abţin. Apoi, a mai precizat că se emoţionează la telenovele. Textul ar putea fi salvat, punându-i-se titlul: "Jurnalul Elodiei Ghinescu". Iar după ce va lua premiul din Liban, autoarea va fi invitată cu siguranţă la Dan Diaconescu (Adrian Alui Gheorghe). Să nu-i blocăm premiul înainte de a-l lua (Luminiţa Berechet). N-o să afle cei din Liban ce vorbim noi aici (Daniel Cristea-Enache). Trebuie să spun că n-am mai participat la un cenaclu de 23 de ani, când am frecventat un cenaclu la un Institut de Cercetări. Pentru animarea discuţiei, o să mă fac avocatul davolului. Am văzut prozatori de calibru omorând muşte cu tunul. Mi-a plăcut Amantul colivăresei, dar când un scriitor cu asemenea greutate desfiinţează din prima un text, asta înseamnă că el ascunde o promisiune. Textul nu trebuie salvat, ci luat ca atare. Senzaţia pe care o creează e feminină, fără a fi feministă. Sunt chiar curios să citesc romanul din care face parte fragmentul. În legătură cu premiul internaţional, nu ştiu care sunt gusturile literare ale libanezilor (Radu-Ilarion Munteanu). "Prinţul" chiar există, tot ce am scris e adevărat (Mihaela Dordea, autoarea). Interpretarea îmbogăţeşte creaţia. E vizibilă intenţia autoarei de a da o valoare terapeutică scrisului său, ca o mângâiere după tragedia întâmplată. Cu atât mai mult cu cât e un fapt real, o admir pentru puterea de a-l depăşi prin scris (Lorena Păvălan Stuparu). N-am mai fost la un cenaclu din anii 80. Sunt de profesie teolog şi nu ştiu care e diferenţa între personal şi literar. Cred că textul e bun, unduieşte cu mine, cu Octavian Paler, pentru că această conştiinţă m-a definit ca scriitură (Doiniţa Kraus). Cunosc oameni care plâng la manele şi la OTV, impresionaţi şi emoţionaţi. Concluzia: textul e o jelanie siropoasă şi penibilă (Mihai Duţescu). Mă emoţionez la manele, dar textul nu m-a emoţionat (Radu Aldulescu).
Textul e prea personal ca să fie literatură. Faptul că porneşte de la un personaj real, îl face şi mai puţin literar. Anumite lucruri nu pot fi scrise şi expuse nici măcar pentru uzul tău literar. Poate avea valoare terapeutică, dar nu mă poate atinge pe mine, ca cititor, care nu am trăit acele drame, e necreditabil ca literatură, nu trezeşte interes estetic ca text literar. E doar o scriere pentru sine, de citit acasă, cu un sigur cititor care este chiar autoarea lui, nu pentru cei din afară, un bocet intimist care nu ar trebui să se adreseze unui public. Ca literatură nu mi se pare valabil. Când faci literatură, trebuie să te gândeşti la un cititor. Mihaela Dordea scrie pentru ea însăşi, textul ei nu are cititori, s-a gândit doar la propriul ei suflet.

Ce e important într-un autoportret de Rembrandt? Faptul că seamănă cu Rembrandt sau că e făcut de Rembrandt? Cred că importat e că-i realizat de Rembrandt. Îl luăm ca pe un produs artistic care creează o emoţie, diferită de cea a unei melodrame reale. La Mihaela Dordea avem sentiment, dramatism, avem reflexivitate, efluvii ale unui suflet ce simte, dar nu avem şi literatură. Proza e altceva decît ce s-a citit aici, sunt emoţii diferite. În text e vorba de o experienţă dramatică a autoarei, ca om care a trecut prin viaţă, dar asta n-o califică pentru literatură. În pofida formei de jurnal în care e scris textul, n-are forţă, stil, frază, cuvintele sunt dematerializate, putem citi nu 3, ci 20 de pagini, senzaţia e aceeaşi.

---

Născut în 4.09.1984, Piatra Neamţ. Aş fi preferat descrierea dlui Adrian Alui Gheorghe, care m-a debutat, ştiut fiind că omul nu prea se cunoaşte pe sine însuşi. Fiind un pic scoasă din context, haideţi să încerc şi eu: M-am născut literar în Colegiul Naţional "Petru Rareş". Am absolvit în 2007, cu o licenţă în stand by, Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale, de pe coridoarele ASE Bucureşti. Am debutat în Convorbiri Literare, 2007, şi pentru că nu ştiam despre ce e vorba, am recidivat în revista Poezia, apoi iarăşi în Convorbiri şi Poesis. Găsit vinovat pentru aceste infracţiuni, la care se adaugă un Premiu al Revistei Familia, la Concursul Naţional de Poezie "Porni Luceafărul", Botoşani, este domnul Adrian Alui Gheorghe, care a avut inconştienţa de a mă năşi. Restul e biografie. Mi-ar plăcea să fiu prezentat mai mult ca blog, decât ca persoană. Vă asigur că sunt cât se poate de serios şi prefer cele 2 descrieri oricărui rând din acesta de mai sus, banal, plictisitor, vorba radio guerrilla.

Opinii ale participanţilor: "Are talent şi lecturi. Şi viitorul înainte!"
Mi-au plăcut jocurile de cuvinte, dar treptat lucrul devine stresant, spre patologic. În Cabinetul stomatologic, acolo s-a jucat corect. Mai mult de-atât mi-e greu să spun (Cristi Giambaşu). Am văzut un pic de sorescianism, plăcerea de spune lucrurile pe invers. Dar e prea pueril şi căutat. Sunt imagini şocante, dar mult prea căutate. Am senzaţia şi că e multă proză, în poeme e puţin lirism (Lorena Păvălan Stuparu). Îmi place Sorescu, dar nu prea mult. Sorescu e mai metafizic, aici e teribilism, prea construit (Mihai Duţescu). Cred că autorul caută cuvinte să-şi arate nemulţumirea faţă de viaţă, e un nemulţumit. Şi-a găsit modul de a protesta printr-un mişto literar. Dacă la vârsta asta e nemulţumit... Îmi place construcţia poemelor (Ioan Turensky). Sunt de acord cu dl. Turensky, e un mod de a protesta. Şefă e deriziunea care trebuie amplificată. Am văzut şi zdrenţe aruncate întâmplător. Aş sancţiona pe cei care pronunţă cuvântul "plăcere", mă gândesc la penibilul hedonism al lui Pleşu (O voce care ţine să rămână anonimă). V-aş recomanda genul dramatic, dar nu pentru scenă, ci teatrul radiofonic (O altă voce). Îi fericesc pe tinerii din Bucureşti care au un asemenea cenaclu. Îmi amintesc de Cenaclul de Luni, de Universitas, spaţii sacralizate pentru cel care venea din provincie. L-am cunoscut pe poet cu 3 ani în urmă, am comunicat pe net, i-am amânat debutul. Când i-am cerut o poză, mi-a dat fotografia unei pălării, cu explicaţia:"N-am chip încă de poet". Mi-a plăcut şi asta. În textele lui are umorul de pe bloguri, jurnalism, idei de scenarii, sunt influenţe din Sorescu, Aurel Dumitraşcu, Celan, cu cât maeştrii sunt mai mari, e mai bine pentru ucenic. Pariez pe el, cum l-am girat şi pe Constantin Acosmei, pe care l-am luat din cls a IV-a. Rar găseşti o voce cu o particulă proprie în timbru. Cristian Apostol are această voce. Sunt şi stângăcii, dar citeşte foarte mult, se află într-o luptă permanentă cu sine (Adrian Alui Gheorghe). E un talent evident, cu o voce care se individualizează. Cred că e, totuşi, în faza de experiment, cu mult livresc şi un exces de textualism, într-un poem gândit, construit. Are însă un tonus afectiv scăzut, ca într-un fel de proză. Care e miza, ce vrea să spună? Sunt pasaje mici în care se concentrează poezia. Are talent şi lecturi. Şi viitorul înainte! (Florin Caragiu). O măsură a valenţelor textului e paleta largă a analizelor aplicate. Tot ce s-a spus până acum e cu acoperire în text. E şi construcţie şi experiment şi nemulţumire. Dacă la vârsta asta nu eşti nemulţumit, eşti mort! Dar faţă de violenţa fracturiştilor, Cristian Apostol e un copil de cor bisericesc. Poezia lui e perfect cuminte. Aş spune că nu e oximoronică, ci dialectică. Adrian Alui Gheorghe mi-a luat-o înainte şi a folosit un cuvânt cu care aş fi vrut să rup gura târgului: stângăcie promiţătoare (Radu-Ilarion Munteanu).

S-a vorbit atât de mult încât poezia lui Cristian Apostol pare să nu mai aibă secrete. Textele lui abundă în asociaţii surprinzătoare, care mă ţin atent. Poemul rambursare de t.v.a e o surpriză plăcută, are imagine, expresivitate, e o reuşită artistică. Citind versurile, ne vin în minte o serie de asociaţii cu poemele lui Cristian Popescu, Geo Dumitrescu, Sorescu, e o aluviune textualistă mai aproape de generaţia '80, decât de cea douămiistă, acolo şocul vine din altă parte. În grupajul pe care l-a citit, Cristian Apostol are substanţă pentru un viitor volum de versuri, după care va trebui să schimbe formula. În ansamblu, îi dau o notă foarte bună.

O să fiu scurt, s-a vorbit mult şi e deja târziu. Mi-a plăcut foarte mult acest poet, e una dintre cele mai bune lecturi ale cenaclului. Prin asemenea prezenţe, cenaclul are o utilitate imediată: apar autori publicabili. Deşi primul poem porneşte cu o greşeală gramaticală ("aţipisei"), apreciez talentul vizibil şi capacitatea lui de construcţie, coerenţa de-a organiza cuvintele într-un sistem, cu deschideri multiple, care te fac să simţi nevoia de a reveni. Aş remarca transferul reciproc între un registru livresc al poetului şi cel al vieţii, biologic. Fiecare poezie e un organism şi o lecţie deschisă: cuvintele se biologizează pe măsură ce biologia se textualizează. Deşi are instinctul cuvintelor, poetul nu se joacă, le dă o sistematică pulsatilă. Această îndemânare formală are, însă, riscul de a menţine poemul la suprafaţă, ca dansul din picioare al unui boxer în faţa adversarului, în timp ce publicul aşteaptă upercutul la ficat. Îl felicit pe poet, sper să-şi publice versurile în volum şi îl invit de pe acum la Concursul de debut al Editurii "Cartea Românească". Până la 35 de ani, are 11 ani înainte să tot depună manuscrisul la concurs.

A venit târziu azi
la birou
deja eram scufundat în porunci până la cot
şi mi se burzuluiseră aripile de atâta singurătate
când a dărâmat uşa şi a intrat în cer
Părea extenuat
cine şi-ar fi închipuit că într-o zi
cu soarele adâncit în orbită
cu norii boţiţi şi afară din pantaloni
Dumnezeu va veni la serviciu din obligaţie
ştiind că o lume întreagă depinde de El
şi nu-şi poate băga apocalipsul în el de pământ şi să se retragă în concediu
într-o inexistenţă tropicală
a cerut cafea
şi extrasul de cont pentru emisfera nordică
şi-a priponit ochiul pe deficitul de virtute
şi cifrele au început să-i danseze în univers
până la ultimul suflet astfel încât
i s-au încreţit fulgerele şi, într-o tristeţe soră cu moartea, mi-a sugerat că îl doare capul
i-am spus că brazilia încă îngrijeşte de cafeaua Sa şi să nu-şi mai facă griji pentru omenire, încă mai sunt urlete de decontat
nu de asta îşi făcea griji
m-a trimis să duc o.p.-ul la bancă pentru muntele athos şi să descopăr la prodromu că se va face plata
cred că s-a întâmplat ceva în familie
într-o zi de luni
după atâtea Liturghii
am plecat gândindu-mă
că nici când cu potopul
nu s-a amânat atât
rambursarea taxei pe virtute adăugată

dar dacă Cineva a prizat iarăşi
o liniuţă de stele
s-ar fi putut crea un astfel de gol
în inima CERULUI!

muşcasem dintr-o felie de bucovski
când am simţit prima dată durerea
se întărise
era şi normal, ţinînd cont că a stat două sau chiar 3 săptămâni afară din
bibliotecă

odată cu gustul acela mucegăit de sămânţă în putrefacţie
m-a învăluit o durere dinspre mandibulă
spre cerul gurii

poate dacă aş fi purtat aparat literar de mic
acum nu mai stăteam la coadă la dentist

se apropie o asistentă
"ce anume vă supără, stimate domn,
un dinţişor?"
doamnă, o durere cumplită dinspre mandibulă
spre cerul gurii şi uneori se întâmplă
chiar să nu-mi mai simt cuvintele
"domnişoară!"
poftiţi?
"domnişoară, nu doamnă! înţeleg că n-ar fi o urgenţă
mai puteţi aştepta!"
cum să mai aştept?! vă daţi seama că situaţia mea este
insuportabilă!?
"nu vă panicaţi, unde mai exact localizaţi durerea?"
undeva între molari şi poezia de minte
"abces?"
nu cred domnişoară, doar dacă aş fi citit nişte bacovia aseară
ăăă... nu... cu siguranţă nu
"carie?"
am avut cândva, nu mai scrisesem demult
dar m-am spălat pe dinţi
cu câte-o strofă de 3 ori pe zi şi s-a
vindecat
"să revenim, uitaţi-vă şi dumneavoastră câtă lume
are dureri reale
veniţi mai pe după amiază!"
nu mai suport doamn...
"domnişoară! la revedere"
vă rog, vă implor... uitaţi-vă măcar!
aaaaaa
"nu văd nimic! chiar nu înţelegeţi că nu avem timp
de glume..."
nu glumesc, Domnişoară! îmi creşte un cuvânt în
cerul gurii
şi nu... mai... (scâncind) suport
durerea
"ce anume vă creşte greşit?!"
un
cuvânt...

"un cuvânt!???
du-te dom'le la un cenaclu
suntem un cabinet dentar de prestigiu
şi dumneata îţi baţi joc de noi...
(murmurînd) ei comedia comediilor, ce imbecil
de parcă eu nu ştiu că nu există cerul
gurii..
(către mine, din uşă) Cavitate Bucală, aţi auzit?!
da?
bagă-ţi la cap! la
revedere!"

parcă ne hlizeam tălpile pe ochiul
de piatră şi cel ce zâmbea primul pupilei, cu neruşinare,
vertical era obligat să ţină minte... dacă
mă chinui şi-acum să refac nuanţa aceea, stinsă dar...
e limpede că doar ţie ţi s-a izit turul
pantalonilor

pe derdeluşul nasului nici acum
nu înţeleg de ce ţi-am spus legenda mărului care,
ispitit fiind de eva, a muşcat din adam şi n-a fost
singurul din moment ce adam a urlat apoi şi ca din gură de
şarpe
credeam că n-ai să ţii minte sau n-ai să auzi fiind pielea încă fină
şi călâie

dacă nu ne-am fi despărţit, să ne întâlnim sub
nările unde era atât de greu să distingi sângele de
buze poate nu ne-ar fi zdrobit coşul pieptului sau în drum spre
buric ne-am fi rugat ca Dumnezeu să fie femeie şi...
şi nu-mi mai amintesc decât că brusc, încruntîndu-
te ai început să dai în pârg, bocind îţi udai pe rând umerii până
când ţi-ai întins două frunzuliţe şi n-ai mai vrut să mă
săruţi cu buricele degetelor gata răscoapte te-ai desprins de
mine rămas crud înfipt în carnea vânătă de-acum de pe
care ţi-am cules cuvintele de
adio:

"Îneacă-te Doamne cu roaba ta precum ea a înecat lumea cu Tine!"

îţi spuseseră grimasele înţepenite că e prea târziu dar ai ţinut
neapărat să mă laşi singur aşa că m-am dus spre
rana aceea deschisă ce părea de după streaşina ridurilor un
muşuroi, poate singurul necoagulat

frunzuliţele tale izbindu-se de dinţii încleştaţi îmi reveneau atât de
des în minte încât n-am îndrugat nimic altceva decât că Dumnezeu
n-ar fi trebuit să aibă
strungăreaţă

mi-a fost frică întotdeauna de începuturi aşa că mă îndreptam spre
piciorul drept când o hărmălaie apocaliptică m-a trântit la
pământ, apoi pe burtă, târâş mă ţineam cu unghiile de ultimele
versete de piele scofâlcită şi fără sânge să nu alunec în ceva ce
duhnea a Peritonită.

m-am rostogolit până spre prăpastia dreaptă a scobiturii
burţii fără să-mi vină să cred că omenirea e un apendice, nu
înţelegeam de ce mă vânau, ce mai voiau să doboare şi înainte să
mă cuprind în gol pentru că nu mă mai ţineau versurile n-am priceput
ce strigai tu de acolo...
din mijlocul lor...