Cenaclul de la Muzeu - Şedinţa din 25.03.2009

Şedinţa de Buna Vestire a Cenaclului de la Muzeu a fost condusă doar de Daniel Cristea-Enache, Tudorel Urian fiind din nou în străinătate. La această întâlnire a venit un mare număr de tineri, mai mulţi ca de obicei, pe care moderatorul i-a recunoscut, în cele din urmă, după un timp apreciabil de gândire, ca fiind actuali şi foşti studenţi ai săi la Litere, ajunşi la cenaclu din proprie iniţiativă, de bună voie şi nesiliţi de nimeni. Deşi profesorul i-a invitat în mod repetat să-şi spună cuvântul, "în magia atmosferei" create de intervenţii, noii musafiri au optat să rămână tăcuţi, într-o atitudine rezervată şi prospectivă. Profitând de prezenţa lor, D.C.-E. a reamintit că selecţia textelor care urmează să fie citite în cenaclu nu e făcută de moderatori, ci de Luminiţa Duţu, de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, dintre creaţiile trimise exclusiv pe adresa de e-mail a selecţionerei ([email protected]). "Prefer să văd textele pentru prima dată aici", a precizat D.C.-E., "dar nu oricine trimite materiale va citi în cenaclu, aşa cum nu toate creaţiile citite vor fi şi publicate în selecţiile din revista literară Cultura sau pe LiterNet". Tot la această întâlnire, moderatorul a remarcat agitaţia perturbatoare a unui "colţ al ciudaţilor", două persoane mature, dar care întrerupeau constant orice intervenţie, discursul lor fiind incoerent şi hilar, atractor de rumoare şi ilaritate, cu inserţii autobiografice excesive şi nejustificate. "De la şedinţa următoare o să facem şi o selecţie a participanţilor. N-are rost să stricăm o întâlnire cu dezechilibre şi obsesii divagante" - a conchis cu autoritate moderatorul.

În şedinţa din 25 martie 2009, au citit Violeta Neamţu - proză şi Monica Stănilă - poezie.

Nota redactorului: după informaţia mea, filtrul gazdelor organizatoare a cenaclului are două trepte: D-l director Radu Călin Cristea are latitudinea de a decide, în ultimă instanţă, asupra selecţiei colegei D-sale piariste (dacă nu ne ferim de acest amuzant termen din jargonul instituţional). În ce priveşte fragmentele de text conţinute în articolele de faţă, acestea nu sunt neapărat identice cu cele publicate de revista Cultura.

S-a născut la Craiova, în 24 februarie 1983, dar domiciliază în Bucureşti / a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Bucureşti, 2006 / Atestat de limbă franceză la Centrul de limbi străine, 2006 / Bursă "Erasmus" - Université Stendhal Grenoble 3, Franţa, Institut de la communication et Medias, 2004-2005 / Bursă bilaterală, Ministerul Educaţiei şi Cercetării - Universidad Nacional Mayor de San Marcos, Lima - Peru, Facultatea de Ştiinţe Sociale, 2007 / Master în Ştiinţe Politice, 2007 / Editor şi fotoreporter al portalului www.acasa.ro / Fotoreporter special în Peru, corespondent al unor publicaţii româneşti de nişă / Debutează editorial cu volumul Propoziţia roşie - proză scurtă, Editura Eminescu, 2007 / Expoziţie de fotografie - Grenoble, Franţa - 2005 / Limbi străine: franceză - curent; spaniolă - curent; engleză - bine / Blog http://violetaneamtu.wordpress.com / E-mail: [email protected]
"Nu vă aşteptaţi să citesc proză contemporană cu scene erotice tari. Nu-mi place deloc literatura română contemporană. Scriu numai proză scurtă, n-aş fi în stare să scriu roman. N-am mai citit niciodată în faţa publicului"

Pentru a evalua proza "Muchia", citită de Violeta Neamţu, aş folosi o sintagmă dintr-un joc de scriere creatoare: ca şi cum. Cu asta cred că am spus totul (Cristian Cotarcea). Aş vrea să traduc expresia lui Cotarcea, în spiritul prozei citite: textul este o rună! (Radu-Ilarion Munteanu - care a făcut această decodare hermeneutică pornind de la Runa, numele personajului feminin al prozei). Dacă ai stat în Peru, în ce măsură te-a influenţat literatura sud-americană? (O voce). Deloc! Nu m-a influenţat decât Olga Tcaciuk, o cehă (Autoarea). Nu înţeleg această respingere a literaturii contemporane (O altă voce). Textul "Muchia" mi-a plăcut, e frumos şi foarte sensibil, dar e cam lung. Am găsit şi nişte neologisme care sună strident şi nu-şi au locul în text: "veridicitatea sufletului". Sau: "tristă, în concordanţă cu viitoarea stare a Runei". Nu sună bine! (Ana Alexandru). Provocat de moderator să intervină, pentru a reechilibra starea de fărâmiţare a discuţiilor, poetul Claudiu Komartin nu şi-a formulat o opinie despre proza citită. Rumoarea este înteţită de intervenţia care urmează: Voi spune ceva ce ţine de capacitatea mea de a mă concentra. Când am citit Fraţii Jderi la şcoală, profesoara de română ne-a dat la teză subiectul romanului (Greu subiect! - vine replica promptă a moderatorului). În proza aceasta, de la pagina 3, eu nu mai sunt în stare să înţeleg ce se întâmplă. Povestirea pare completă, nu ştiu însă dacă e şi perfect de frumoasă. Ce-mi displace e perfecţionismul ei (Luminiţa Berechet - care va părăsi sala, la un moment dat, contrariată de faptul că propoziţiile ei stârnesc hohote de râs). Toată tulburarea s-a produs de la apa sfinţită, al cărei busuioc e înlocuit cu ramura de brad. Proza promite foarte mult, e altfel decât ce se scrie acum: te-am întâlnit pe stradă, te-am strâns în braţe, pupat, culcat împreună şi gata! (Ioan Turensky). Spre deosebire de albină, un arhitect are planul în cap înainte de a construi fagurele. Proza aceasta are un preconcept. În privinţa mijloacelor de realizare, mai e loc. Anumite expresii sunt bavuri. Dacă nu ştiţi ce înseamnă, vă traduc: suprafaţa unui metal turnat într-o formă, prin topire, are asperităţi care se cer şlefuite. Proiectul de la baza prozei e generos, propunând un univers în sine, un cronotop, cum a spus dl Zubaşcu. În plus, are un cuvânt catalizator, cu fermecătoare ambiguitate: "a adia". Personajele "adie". Sunt sau nu sunt. Textul mă trimite la o proză SF a lui Asimov, Zeii înşişi. Şi acolo sunt entităţi stranii, simboluri, năluci, care convieţuiesc în grupuri de câte trei. În momentele lor de extaz erotic, "se topeau" şi deveneau "cei tari" - oameni. Ce se întâmplă cu personajele Violetei Neamţu, când se întâlnesc: se anulează sau devin oameni? Opinia mea despre proză o sintetizez în două cuvinte: o promisiune incitată (Radu-Ilarion Munteanu). În această atmosferă ilariantă, poate cinică, aş avea şi eu o întrebare legată de şederea autoarei în Peru (O voce - căreia i se refuză ferm întrebarea, fiind prea târziu pentru discuţii colaterale).

E un semn de respect faţă de un autor să-i comentăm serios creaţia, chiar dacă îl criticăm. Înainte să "distrugem" un text, e nepoliticos să ne ascundem în perifraze, astfel încât autorul să plece deconcertat de la cenaclu. Discuţii inteligente, divagaţii spumoase, amintiri din copilărie... Ce legătură au toate astea cu ceea ce se întâmplă aici? Textul citit pune probleme de încadrare, fiind la graniţa dintre poezie şi proză, mi-aminteşte de un film pentru copii cu Tom Hanks, o parabolă simpluţă în care binele triumfă. Ce se cere unui text literar? Violeta Neamţu are lecturi, iubeşte cultura, dar acestea nu o califică nicidecum ca producătoare de literatură. Îi lipseşte expresivitatea. Încă după primele fraze, m-a pierdut pe traseu. Proza ei poematică e rău scrisă, nu are proprietatea bunei proximităţi a cuvintelor. Într-un text fără aderenţă la literatură vezi multe cuvinte, dar care nu dau rezonanţă artistică. Nu pot lua în serios un text care începe astfel. După opinia mea, n-ar fi trebuit citit în cenaclu, fiind sub nivelul a ceea ce-am auzit aici, până acum.

Născută în 9 februarie 1978, la Tomeşti, jud.Timiş / Absolventă de Teologie / Fondatoare şi administratoare a blogului literar http://cenaclulpaveldan.wordpress.com / Referent literar şi membră a cenaclului Pavel Dan, Casa de Cultură a Studenţilor, Timişoara / Împreună cu Eugen Bunaru coordonează cenaclul Expresiv, din acelaşi oraş / A publicat poezii, articole, interviuri, în revistele Tribuna, Vatra, Stare de Urgenţă, Orizont, Banatul, Reflex, Învierea etc. / A debutat editorial cu volumul de meditaţii / poezii religioase Iconostas, Editura Graphe, Cernica, 2007 / Prezentă în antologiile: Antologia Pavel Dan 50, Editura Marineasa, 2008; Nasturi în lanul de porumb, Editura Brumar, 2008 / E-mail: [email protected]
Şi-a citit versurile cu o voce fermă şi expresivă, iar la sfârşitul recitalului său poetic a mulţumit vorbitorilor pentru că s-a simţit luată în serios.

A scris frumos, serios. Când eram tânăr iubeam femeile în vârstă. Acum e invers. La teatrul de copii, părinţii râd cot la cot cu copiii. Poeţii nu scriu întotdeauna pentru critici. Felicitări! (Ioan Turensky). Se vede că poezia e scrisă de o femeie frumoasă. Dacă citea dl Turensky, mă abţineam (Eugen Roşca - şi el va părăsi pe parcurs sala, în semn de protest că nu e lăsat să întrerupă vorbitorii de câte ori doreşte). Am observat o groază de imagini frumoase. Cred că la lectură trebuie adaptat ritmul citirii la ceea ce vrei să spui. Când citeşti cu ochii tăi, descoperi altceva, câte un detaliu care trimite la lucruri abia observabile când doar asculţi (George Enache). Moderatorul D.C.-E. incită tinerii filologi să ia cuvântul: de data asta chiar nu scăpaţi, v-aţi fofilat până acum, dar nu mai aveţi scăpare, hai, nu mai daţi din colţ în colţ. Să vedem doctoranzii! Hai, că nu e examen, nu se dau note! Dar doctoranzii scăpă şi de data asta. Atmosfera se restabileşte, intrând în firesc, abia când vorbeşte poetul Claudiu Komartin: Sunt foarte bune poemele citite. Îi ştiu şi versurile mai vechi şi remarc o certă evoluţie, într-un timp scurt. Lucrurile apropiate teologiei, din poemele ei mai vechi, s-au resorbit aici în mod fericit, într-o epură de luciditate întoarsă spre sine, reuşind să se livreze în întregime. N-aş spune că poeta e doar o promisiune, ca dl Zubaşcu. E o promisiune onorată deja în cel puţin trei texte fără nici un cusur. Remarc şi eu poemul pe care l-aş numi "Departamentele supraterestre". Un poem cap-coadă,mi-ar fi plăcut să-l scriu eu. La fel, "Să spui o poveste", care îmi aminteşte de Petre Stoica, plecat zilele astea dintre noi. Finalul acestui poem e foarte tare. Foarte bun! Am totuşi un reproş legat de poemul "RAS putin", personaj care îmi aminteşte de Dumnezeul lui Baştovoi, nu de cel al lui Vakulovski. La fel, "În parc" e un text pe care nu aş miza foarte tare, aici se pierde din intensitate. Am văzut atâtea isterii şi ieşiri din matcă, de la Elena Vlădăreanu la Domnica Drumea sau Livia Roşca, încât poate n-ar trebui să comparăm poetesele între ele. Moni Stănilă e un poet bun, a ajuns la un tip de discurs în care împacă şi cocoşii şi Toshiba, reuşind să găsească acea privire melancolizată de istoria personală. E bine! Iată o analiză consistentă, nota cronicarului. Mi s-a părut interesantă poezia cu cip-urile. Nu mă aşteptam să între aşa repede în poezie (Ana Alexandru - absolventă şi ea de Teologie). Deriziunea din texte, de care s-a vorbit, este expresia unei ironii de calitate, care se raportează la fracturism în mod polemic. Generos polemic!(Radu-Ilarion Munteanu).

Toate verdictele asupra poeziei citite au fost pozitive. Rareori s-a întâmplat o astfel de unanimitate. Dacă nu mi-ar fi plăcut versurile, ar fi trebuit să mă pliez pe opinia majorităţii. Dar poemele mi s-au părut excelente, deşi nu am auzit până acum de acest nume. De asta e extraordinar un cenaclu: vin mereu lucruri imprevizibile. Nu l-am citit nici pe Baştovoi, dar în versurile Monicăi Stănilă remarc maturitatea expresiei şi o siguranţă explozivă. Fiecare text are o diferenţă specifică. Poeta nu ratează, nu dă greş - şi văd în asta un simptom al maturităţii sale creatoare. Dacă dl Zubaşcu vede în finalul poemului "gogoaşa şi amnezia" un recul al deriziunii, cred că textul permite mai multe interpretări. Mie mi se pare că finalul e un simptom al libertăţii celui ce scrie, un fel de combinaţie în care e posibil orice, fără teme înalte sau joase, un plan al realului în care toate comunică firesc. E o poezie senină, aproape solară, frumoasă. Sunt rupturi foarte bine controlate, cu distanţare faţă de sentimentele anterioare. Aceste texte mi se par în totul excelente, mature, numărându-se printre lecturile de calibru ale cenaclului nostru.


gogoaşa şi amnezia

am toate motivele din lume
să fiu fericită şi iubită
să mă simt frumoasă
să împart dragoste tuturor

aşa îmi recitam încântată
trecând pe tinereţii cu noul meu inel
zâmbindu-mi singură în vitrine
şi flendurând gogoaşa
ambalată pe lângă picior
înainte-napoi înainte-napoi

până când m-am prins
că am uitat să-mi iau restul (5 lei noi)
de la madama din langoşerie



RAS
putin


pentru că sunt eroul local


într-o zi am să mă urc pe lupoaica din centru
ca să vorbesc cât mai aproape
de urechile desperecheate

voi sta călare pe lupoaica mamă
săptămâni întregi vom colinda împreună
oraşul pe străzile voastre

şi n-am să vă vorbesc decât despre puşcării
despre fiii voştri infractori
şi despre ură

eu şi lupoaica vom călări oraşul ăsta
până va învăţa drumurile noastre şi
obiceiurile

într-o noapte am să mă opresc sub ferestrele lui
plină de tălpi şi copite şi am să îi strig
eşti un măgar eşti cel mai mare măgar


şi nu o să îţi vină să crezi că


astăzi am să dansez cu tine în piaţa unirii
o să strivim terasele
şi o să umplem lumea de copii
într-o singură noapte

o să nasc prin fiecare por al pielii
copiii care mâine vor refuza intrarea în europa
şi vor fraterniza cu ruşii

o să fiu o femeie împlinită
când fiii mei îmi vor rosti numele în limba
lui Stavroghin
când tu vlăguit nu vei mai fi decât imaginea
mamei lor străină şi moartă


în parc


rasputin coboară din tramvai
înfăşurat în pelerină

mănâncă o îngheţată la vafă
şi nu scoate o vorbă
e supărat că nu mai aude voci
se aşează pe bancă şi stă cu ochii
pironiţi pe asfalt


rasputin se joacă


îmi apăs urechile şi
aud cum o pasăre
se loveşte de geam

ziua asta nu aduce cu ea decât ploaia
care îmi cade pe umeri şi mă îmbracă
până când zâmbesc de sub apă
mişcându-mă lent


duminica după liturghie


se opreşte un pic pe podul Michelangelo
şi-şi încearcă faţa în apă
dar nu o vede

tot mai aproape tot mai aproape
priveşte întins peste balustradă

trecătorii nu spun nimic
bună ziua domnule Rasputin
vă invităm la o cafea domnule Ras
putin

trecătorii se uită pe furiş
la pelerina atîrnată peste balustradă
dar nu au curajul s-o atingă.