Insolaţie la Puerta del Sol

Altiplano. Bolivia. Un câmp cât (nu) poţi cuprinde cu ochii. La o înălţime de 4000 de metri. Cu munţi (şi mai înalţi) pierduţi pe undeva prin zarea circulară. Adică, oricât te-ai plimba în lung şi în lat, nu faci altceva decât să baţi câmpii cu capul în nori. Literalmente. Înfipt (fără să-ţi dai seama) chiar în cer. Norii, de o teatralitate shakespeariană, au consistenţa unor munţi înzăpeziţi, atârnaţi pe dos. Neliniştit de mişcători.

De pe ce planetă, din ce alt al 5-lea element, să fi aterizat oare la Tiahuanaco singurateca Pacha-Mama (Madre-Tierra. Pământul-Mamă)? Şi, ca nu cumva să se mai poată întoarce acolo de unde a venit, a fost închisă într-o întunecat de omenească sală de muzeu. Unde pare şi mai singură. O mamă orfană. A unui şi mai orfan pământ. Mai încolo, pe câmp deschis de data asta, se întinde ceea ce a mai rămas din vechea cetate. Cu suflet vechi de mai mult de 20000 de ani. Adică de peste zece ori mai mult decât ale noastre nenorocite, cumplite şi interminabile 2 milenii.

Din zidurile curajoase care încă mai stau în picioare ies din ceaţa împietrită chipuri sculptate. Îngeri? Draci? Animale? Făpturi umane? Câte ceva din fiecare? Cimentul întăriturilor face însă să iasă la iveală pe alocuri aparenţa altor fiinţe, de nimeni sculptate (poate doar de tăcutul Vis-Hazard). Dinamice, pline de o nelegitimă viaţă. Fugărindu-le nemilos cu privirea pe celelalte, nemişcate şi cu mimici defuncte.

Ajung în sfârşit în faţa faimoasei Porţi a Soarelui (Puerta del Sol). Mă uit la dreapta, la stânga. Nimeni în jur. Încremenit în faţa ei încep să dansez. Fără să mă mişc. Aşa precum pământul faţă de mişcătorul cer în care stă înfipt.

O poartă a Tăcerii.

Când în sfârşit reuşesc să mă smulg din câmpul ei gravitaţional sunt roşu ca un rac, cumplit de ars pe faţă, pe mâini şi pe tot milimetrul pătrat de piele rămas neacoperit de hainele care îmi ţineau de frig. Şi azi mă întreb dacă teribila insolaţie pe care am încasat-o nu a fost o pedeapsă pentru sacrilegiul de a mă fi identificat pentru câteva eterne secunde cu deschizătura acelei porţi. Sau să fi fost poate doar o mângâiere, un semn de dragoste care să-şi fi întrecut măsura. Aşa precum un dog danez exuberant, vrând sa se gudure, te doboară cu nemăsurata-i forţă pe care, în pofida sentimentului de profundă bucurie, nu reuşeşte să şi-o dozeze...