Cenaclul de la Muzeu - Şedinţa din 29.04.2009

A doua şedinţă din aprilie a Cenaclului de la Muzeu a fost atipică, dintr-un anumit punct de vedere: a avut loc mai târziu cu o săptămână decât data obişnuită - a patra miercuri din lună - pentru a da răgaz participanţilor la cenaclu să se refacă după petrecerea de Paşte. Totuşi, pe 29 aprilie 2009 au fost puţini participanţi, zece-doisprezece maximum - fără a-i mai pune la socoteală pe moderatori - Daniel Cristea-Enache şi Tudorel Urian - şi pe vorbitori - Alexandra Stoica şi Cristi Giambaşu.

Dintre participanţii de bază, coincidenţa a făcut ca Ion Zubaşcu şi Radu Ilarion Munteanu să fie absenţi din motive de sănătate, iar câţiva cenaclişti mai vechi, printre care Lorena Stuparu şi Petre Flueraşu să anunţe că nu pot ajunge pe 29 aprilie 2009, din diverse motive. Le urăm multă sănătate celor dintâi şi să-i vedem cât de curând în mijlocul nostru şi le mulţumim celor din urmă, pentru gestul de curtoazie şi ataşamentul faţă de Cenaclul de la Muzeu.

Şedinţa din 29 aprilie 2009 a început cu propunerea lui Ion Fodoreanu de a muta cenaclul pe internet, propunere respinsă de Tudorel Urian deoarece, în acest caz, "n-ar mai fi nevoie de acest cenaclu". Adevărul este că nu toată lumea care participă la cenaclu poate accesa net-ul şi marea majoritate vine aici atât pentru literatură, cât şi pentru socializare. De aici şi afirmaţia aceluiaşi Ion Fodoreanu despre cenaclu: "acesta e crema cremei".

În şedinţa din 29 aprilie 2009, au citit Alexandra Stoica - poezie şi Cristi Giambaşu - proză.




A absolvit o facultate (Limbi şi Literaturi Străine - secţia Germană-Rusă), dar nu a publicat nicăieri. Scrie şi eseuri, pe care n-a dorit să le facă publice. Este tânără, înaltă şi subţire şi a citit cu o voce sensibilă. A debutat la muzeu într-o manieră cuminte, delicată: "M-am hotărât să scriu în umbră. Oficial, nu am participat la niciun concurs." "Am scris doar pentru mine. Dar mi-am dat seama ca mi-ar plăcea ca numele meu să însemne ceva, pentru că în lumea asta există un loc şi pentru mine." "Îmi place teribil de mult să scriu! Nu este un refugiu. Este o parte din mine. Mă bucur de şansa de «a mă povesti». Sper în şansa mea de a împărţi cuvintele mele cât mai multor pasionaţi de literatură."



Claudiu Komartin a întrebat-o franc: "Care e ultima carte pe care ai citit-o?" Alexandra Stoica: "Copilul-umbră, de P.F. Thomese." Şi tirul Komartian reîncepe: "Spune-mi ultimele două volume de poezii pe care le-ai citit." Autoarea: "Minulescu". Aici tirul lui Komartin se întretaie cu cel al lui Cristian Galeriu care afirmă: "Minulescu este considerat un poet minor. Şi înveţi de la un poet minor?" "Cum de-ai ajuns să scrii poezie? Cum te-ai decis?" (Claudiu Komartin) Autoarea recunoaşte că nu prea citeşte poezie şi Claudiu Komartin conchide: "Aveam nişte curiozităţi. Ea nu aşteaptă nimic de la universul poetic, deci de ce ar aştepta cititorul ceva de la poezia ei?" Cristian Galeriu remarcă cavalerismul poetului Komartin: "sentimentele sincere, care dovedesc un suflet curat, trebuie să aibă şi o valoare literară. Or, textul nu conţine nimic, nu e artă. E un jurnal, dar nu e poezie. Este un text monoton, cu prea multe întrebări, dar prea puţine răspunsuri, care denotă o vârstă infantilă." "Nu contează vârsta autoarei, contează vârsta poetică!" (Claudiu Komartin) Poezia Furtuni rebele este promiţătoare: "Aici ai renunţat la balast şi ai găsit plasticitate. N-ai pus nici o întrebare, ceea ce e bine. Vers memorabil: «Tristeţi prădează curcubeul... Promit să nu-ţi mai cer noapte... Furtuni se caţără pe geamuri.» Poţi să rescrii poezia." (Cristian Galeriu). Autoarea, defensivă: "Sunt conştientă că am un stil imatur, dar nu m-a ghidat nimeni." "Pentru a scrie trebuie să citeşti mult, să dai la rândul tău, să arzi etapele, să munceşti. Decenţa ta mă face să-ţi spun lucrurile acestea. Dacă simţi, dacă ai intuiţia acestei chemări către poezie, să citeşti mult." (Claudiu Komartin) Alex Păun a remarcat două versuri care merită citite: "Vreau ca ploaia s-acopere lacrimile astea" din poezia Dispariţie şi "Promit să nu vă fur vârsta măsurată-n petalele / care vă cad, dar aleg să vă cadă aproape." "există o anumită geometrie care le strânge înlăuntrul lor" "sensibilitatea versurilor poate fi speculată" "există un fel de prozodie nemărturisită în cazul unor poeme."(Alex Păun) Ion Fodoreanu face o apropiere între testamentul scris de un tânăr salvamontist care s-a sinucis în anii '70 şi testamentul în versuri scris de autoare, considerând scrisul o terapie: "Dacă tânărul Nicolae Cireş s-ar fi apucat de scris înainte să se sinucidă, nu s-ar mai fi sinucis."



Tudorel Urian spune că lectura Alexandrei Stoica a fost mult mai dinamică decât poeziile citite înainte de domnia sa, poezii care i s-au părut "mult mai sumbre". De asemenea, susţine părerea poetului Claudiu Komartin, transmiţându-i totodată autoarei un mesaj de încurajare: "E foarte greu să o consider poezie, este eseistică, proză. Alexandra Stoica are şi o uşurinţă a expresiei, a formulărilor - poate să ajungă scriitoare, nu neapărat poetă."

Daniel Cristea-Enache taie în carne vie: "Remarc delicateţea autoarei şi a celor de la masă pentru un verdict negativ. Aceste texte, nu numai că nu au o valoare literară, dar sunt în afara literaturii. Textele sunt plate, mediocre, liricoide, cu repetiţii de elev premiant care se apropie de poezie cu respect." "Literatura vine cu o pregnanţă, cu un gust pentru risc." Concluzia critică este că Alexandra Stoica nu-şi asumă acest risc al încercărilor, nu are stil interior şi, în general, nu are nici o legătură cu poezia, cu literatura.



Student în anul I la Facultatea de Psihologie, Universitatea Titu Maiorescu, Bucureşti. A urmat doi ani Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti. De trei ani lucrez la romanul meu aproape încontinuu. Am publicat primul capitol pe site-ul www.poezie.ro. Am citit pentru prima şi singura dată (până în prezent) la Club A, în cadrul cenaclului Poeticile Cotidiene, moderator Răzvan Ţupa." Vorbind despre romanul său neterminat: "Ce este drept, fiecare capitol (epitet) diferă: mulţi după ce au citit pe unul, au refuzat să lectureze restul cărţii..."



Lectura a fost scurtă şi spectaculoasă, iar la sfârşitul ei, domnul Ioan Turensky a replicat spontan: "Iată combinaţia mortală dintre poezie şi psihologie!" şi a declarat că i-a plăcut lectura textului, "spre actorie". În timpul lecturii, autorul s-a ridicat în picioare, a gesticulat şi a împrumutat textului o sonoritate aparte. De altfel, a mărturisit înaintea începerii cenaclului că s-a pregătit o săptămână pentru lectura textului, prin repetiţii cu voce tare în sălile Facultăţii de Psihologie. Tirul vine din partea criticului Tudorel Urian: "Cum vezi romanul viitorului?" Răspunsul autorului este ambiguu: "Eu vizualizez romanul prin scris, vizualizez viaţa mea transpusă în viitor." "Este prea liric pentru un roman. Este mai mult un poem în proză." (Ion Fodoreanu) "Nu asta e problema, căci există o criză de lirism." "Mi-a plăcut primul paragraf. Mi-a plăcut că a încercat să facă un spectacol din lectura textului." (Alex Păun) "Mai bine ar fi încercat să scrie cu diacritice!" (O voce) "E loc de mai bine." (Tudorel Urian)



"O să spun eu. N-are absolut nici o valoare artistică. Este o formă de delir asociativ şi autopropulsiv. Ar putea să scrie astfel sute şi mii de pagini. Textul nu se sprijină pe nimic." "Ar exista un potenţial în această nebunie din care ar putea ţâşni ceva, într-un sens pe care eu nu-l pot vedea, un germene, dar este o probabilitate foarte mică." (Daniel Cristea-Enache) Criticul consideră că romanul ar fi "un experiment interesant", dar mai târziu, când autorul se va maturiza. Concluzia criticului către autor: "Pe ce ai citit acum, nu m-a impresionat cu absolut nimic." În final, Daniel Cristea-Enache remarcă o similitudine între Cenaclul de la Muzeu şi Cenaclul lui Eugen Lovinescu care avea printre participanţi: "tânăra sensibilă, tânărul timid, nebunul..." "Cele două texte citite sunt complementare: ceea ce unul are în plus, celălalt are în minus. Alexandrei Stoica îi trebuie mai mult curaj, lui Cristi Giambaşu, mai multă decenţă..." (Tudorel Urian)




Dispariţie

Vreau ca ploaia s-acopere lacrimile astea
ca tu să nu vezi cât sunt de tristă.
De ce tocmai ţie să-ţi pese de sufletu-mi gol,
când tu l-ai golit de tot ce e bun?
Ai reuşit să mă schimbi într-o străină de mine.
Trupul nu-mi recunoaşte pornirile triste.
Mintea nu-i responsabilă de-alegeri prezente.

Inima-i veche şi nu mai percepe.
Mâinile scriu,
dar stihul e trist.
Ochii privesc
şi retina-i uscată.
Pleoapele aşteaptă,
dar curând se închid.
Acum e momentul când unele lacrimi
curg pe obraji fără să-i ude.
De ce? te întrebi.
Fiindcă nu-s ale mele.
Sunt lacrimile celor care plâng după mine,
numai obrajii-s ai mei, dar cu ce mă ajută?

Furtuni rebele

Rece savoare de chihlimbar. Fluturi aleargă. Vântul poartă veştile, care se asortează cu ploaia. Un suflet pierdut caută răspunsuri. Tristeţi prădează curcubeul. Acum e pustiu.
Unde au dispărut culorile?
Promit să nu-ţi mai cer noapte.
Se aude veselie. Cine e de vină? Doruri mor.
Furtuni se caţără pe geamuri.




Emoţia e o vibrare în candelabrul luminii umane. E ca şi cum am sta noi doi, împreună, doi necunoscuţi pe o câmpie pustie, iar la un moment dat, foarte timid, îţi ating gâtul transpirat cu buricul degetelor. E ca şi cum am tremura ca două vrăbii, ciripind pe o ramură destinul unui anotimp. Doar umbra mea rămâne, pentru moment, singura soţie loială în această noapte de brumar. Într-o lume în care îndrăgostiţii devin, ca două inimi siameze (cu trupuri de sexe opuse, dar cu o gândire ce îi contopesc prin săruturi), creaturi subite. Cărările se rătăcesc, picioarele-mi sunt derutate, iar gândul... Gândul se declină deprimat împreună cu toate substantivele comune ce descriu solitaritatea. În timp ce autorul se gândeşte acum la un nou capitol, un epitet al dragostei puternic înălţătoare, un alt scriitor îşi zdrobeşte ideile în paginile lui de pe ciornă pe curat.

Întregul nihilism văd cum se evaporă tot mai rapid din mine. Până când dispare în întregime prin tavan. Dintr-o gaură din tavan iese o rază de lumină extrem de puternică. Îi acopăr ochii ei cu ploapele speranţei. Şi ne îmbrăcăm. În acest timp ne privim pătrunzător unul în celălalt. I-am simţit întregul organism, întreaga fiinţă. Îmi şopteşte în ureche:
Acesta nu-i sfârşitul.
E doar începutul.
Iar tavanul crapă, se rupe pentru a lăsa o gaură, în care să pătrundă pentru prima oară în viaţa mea LUMINA.