Zile de beţie şi nopţi cu beţe în roate

De câteva zile încoace experimentez sentimentul copilăriei fără dinţi. Dau constant cu limba peste locul aproape gol lăsat de o măsea cariată; locul este cosmetizat modern cu ipsos sau alt clorhidrat, dar limba mea se vede că n-a-nvăţat conceptele acestea că mă trezesc cu ea mereu lingând golul respectiv.

De câteva zile merg pe cursul unui experiment. Sentimentul adolescenţei fără măsele de minte, fără minţi, dar cu ţinte şi cuţite în cauciucul deja perforat. Măselele mă ţin bine zilele astea. Culmea că simţi locul cariei iar cariera de piatră nu te mai ţine de data asta cu simţurile ascuţite. Limba păstrează o memorie a spaţiului umplut. Ochii transmit informaţia lipsă. Tu simţi golul. Şi o luăm de la capăt cu spaţiul de umplut.

Altă dată. Iau calea cea galbenă-tramvai, văd semnul corect (Electromagnetica business center sau aşa ceva), deschid uşa împărăţiei căutate în pantofi vrăjitoreşti de trei euro, urc la etajul ce prevestea vraja. La împărat nu poţi intra decât cu ochelari 3D culoarea smarald... mi se dă şi şerveţel pentru o mai bună vizibilitate a finalităţii călătoriei (gând la gând cu femeia de serviciu mă gândesc ce fel de ochelari mă aşteaptă în veşnicele plaiuri ale raiului sau în pragul de trecere spre Şambala). Pe şerveţel scrie albastru pe plastic: "Ambalate individual pentru a încăpea în genţi de mână, tocuri de ochelari, călătorii şi alte activităţi în afara casei".

6D-ul mă lasă rece dar udată de stropii programaţi moment la moment cu tentaculele suspansului.

A câta oară, încerc cărarea galbenului cu suspans. Văd semne dar le interpretez greşit, deschid uşi şi le trântesc în urmă, urc aceleaşi etaje de ieri şi de azi, le cobor pe cele de mâine, în jur lumea începe să poarte ochelari şi şerveţelele devin hârtii cu litere chinuite de mână. Becul se stinge, întrevăd finalul şi aleg să lupt cu ochii închişi. Ambalată individual, îmi arăt adevărata faţă ciuruită de vărsat ape de plastic. Tentaculele suspansului mi-au ajuns la cutia neagră din singurătatea verticalelor. Stropii au căzut undeva unde nu pot fi localizaţi. Trecerea şi Şambala, goana şi lentoarea, sensul şi iertarea.

Mai apoi... pe când tramvaiul găsea calea întoarsă spre cutiile suprapus-luminate-fiinţate, una bucată fetişcana cu una bucată băieţoi şezuiau lângă mine, pupă-n-gură. Urându-li-se lor de liniştea întreruptă doar vag de cioc-cioc-u' buzelor dă băiatul drumu' la atmosferă, tare să mă-ndoaie manea la telefon. Îi zic conform normelor europene că e spaţiu public; el zice că se f-te pe restul problemei, dă mai tare sonoru' şi aproape mă ia şi pe mine la palme.

Apoi au fost tăcerea şi vasele nespălate. Copii se drăgăleau în ritm de nonşalanţă. Apare totuşi posibilitatea banului. Reacţiile sunt adverse şi chinuitoare. Atmosfera se încinge în spaţiul public. Mereu există unul privat de spaţiu şi intimitate. M-aş lua singură la palme.

Noroc că tramvaiul se opreşte lin şi rămâne pe loc, oprit de altul dinaintea lui, care la rându-i aştepta eliberarea celuilalt, mai din faţă, care la rându-i stătea plin de lume, care mai înainte avea un alt număr, care până la urmă ajungea la tunel, la fire, liniile se poticneau gospodinele nu mai ajungeau la locul legumelor şi al fructelor şi aşa am scăpat eu de manele. Neclar.

Scăpăm de o manea şi dăm de alta. Eliberarea celuilalt ne îngrădeşte puterea de a ne amoreza. Câtă mână liberă să-i dai şi câte linii să tot tragi pentru concluzii? Legumele şi fructele fac gospodinele să preia controlul situaţiei. E clar că nu vreau să fiu controlată de vegans.

dar
totuşi

mergând cu un om albastru pe stradă, mergând paralel cu viaţa din altă parte, îmi spune "alunecos" îmi explică la modul lipicios iar eu plonjez ca primul înotător într-ale cunoaşterii, iar eu mă feresc cât pot de stimuli externi, doar în acest cuvânt, în sunete, le ating, le-am strâns în secunda suspendată le-am tivit cu scuipat de simţire. fac colecţie de poveşti ambulante m-am uitat la el am rămas fixată şi totuşi

am trecut şi mai departe. sar peste trecut. mai departe