Cenaclul de la Muzeu - Texte citite la şedinţa din 25.06.2009

Rică Venturiano, junele studinte în drept şi publicist îşi dădu pălăria pe spate, făcându-şi vânt cu foaia goală din faţa lui. Se apropia miezul nopţii dintre 15 şi 16 cinquembrie, era o vipie ca-n cuptor, închiderea ediţiei se apropia cu paşi de clopot catedralicesc şi el era de serviciu pe număr. Gulerul halbei aduse de nea Spirache, linotopistul, de la cârciuma de vis-à-vis se topise, iar gândul redactorului de serviciu se duse, vindicativ, spre colegii care la ora asta petreceau cu şantance la cafiné, sub rotirea ventilatoarelor. Amarnică meserie! Resemnat şi plictisit, luă un vraf de dosare ce propuneau Răcnetului Carpaţilor opuri geniale, cu gândul la amenda pe care domnul director Ruşcanu i-ar fi aplicat-o dacă ar fi fost nevoit să acopere spaţiul Poştei redacţiei cu reclame la săpunul Bob Germandret. Oftă îndelung, scoase plaivazul de după ureche şi începu a tăia în visătoarea carne vie a veleitarilor de provincie:

Dumitrache Titircă, apropitar, cherestegiu, alegător la coledziul IV: Stimate, încercarea Dv. teatrală e stângace, intriga neconvingătoare, personajul Caragiali fals. Cum o să poată un berar să scrie o piesă şi ce piesă a fi aceea în care totul se învârte în jurul unei scrisori? Mai încercaţi.

Titu Herdelea, Armadia. Reporterii noştri locali ne informează că aţi avea oarece talent poetic. De ce nu închinaţi mai degrabă un poem iubitei Dv. Roza, rozalia femeiuşcă a cârciumarului? Romanul Dv. pastoral e curată pierdere de vreme, iar personajul central, jandarmul rural Liviu Rebreanu, lipsit cu totul de stil, mai bine îl făceaţi învăţător.

Lae Cantacuzin. Povestirile Dv. vânătoreşti ambiţionează a-l concura pe Turgheniev, dar schiţa Dramă la Vânătoare e o nefericită pastişă după Cehov. Cel mai reuşit personaj e bătrânul pădurar Sadoveanu Mihail, ale cărui snoave leagă povestirile într-un roman deghizat. Dar de ce vă intitulaţi opul Locul unde nu s-a întâmplat nimic?

Catinca Armaşu, secretară a comitetului de cocoane. Poveştile de salon sunt plicticoase. Eroii Dv. duc o viaţă grea: mănâncă şi ei nişte icre - şi alea negre. Beau şi ei un vin, şi ăla vechiu. Cât despre personajul Păstorel, nu-şi găseşte nici o bază în realitate. Atâtea sute de epigrame risipite, aşa ceva nu-i adevărat. Mai bine s-ar fi făcut inspector oenologic al statului. Mai cercaţi matali. Da' mai bini niet.

Apostol Bologa, ofiţer imperial. Unde te trezeşti, amice? Poezia Ex ossibus ultor aparţine altcuiva. Erou ai fost, erou eşti încă, lasă scrisul pe seama camaradului tău de arme Iţic Ştrul, care a avut flerul să dezerteze la timp şi, mai ales, nu mai fura personaje: Liviu Rebreanu aparţine deja junelui poet amorez Herdelea şi nu e undrofiţir, ci jandarm rural.

Nicolai Colentina: încercarea domniei voastre de a închega un op monumental, intitulat Bibliografia generală e total nereuşită. Aţi încercat a impune un personaj scriitor, Mircea Horia Simionescu debutând la 40 de ani. Aşa ceva numai avocatul Ion N. Theodorescu şi-a permis. Şi oricum fără stagiul de comersant de cireşe nu parvenea neam. Ruşine!

Candid Dezideriu. Stimate, fragmentul de roman fluviu pe care ni-l propui e, cumva, autobiografie de partid şi de stat deghizată-n ficţiune pastişată? Ficţiune fabulatorie, pe cât îmi dau seama, nu se există şi nici nu se poate exista un oraş, fie şi imaginar, care să se cheme Isarlîk, asta ai furat-o de la profesorele Barbilian, la o conferinţă bahică, ce crezi că ne poţi mistifica? Eroul dumitale e cel mai incoherent personaj dintr-o vastă galerie, începând cu numele, ce-i aia Ion D. Sîrbu, nu cumva vrei să insinuezi că D. ar veni de la Dezideriu? Şi ce-i cu şmecheria aia, că un tânăr critic literar ar fi scris un op intitulat De la Petrila la Petrini, sugerând o dubioasă legătură între eroul dumitale şi distinsul profesor care ne-a blagoslovit cu alt roman fluviu, Cel mai iubit dintre pământeni? Nu ştiai că Victor Petrini e pseudonimul literar al autodidactului Ilie Moromete? Le încurci éperduement, moncher.

R. Daneel Olivaw & Elijah Baley. Domnilor, puteţi jura că numele de mai sus nu sunt pseudonimele lui Ilya Arnoldovici Ilf şi Evghenyi Petrovici Kataev, zis Petrov? Sau, Doamne feri, nu cumva sub aceste pseudonime se ascunde celebrul romancier Nicolas Bourbaki, al cărui hobby era, ca şi la profesorele Barbilian, matematica? Oricum, saga galactică e cea mai reuşită comedie de moravuri pe care am citit-o secolul ăsta, care a început ieri. Numai personajul Isaac Asimov e artificial. De fapt e o pastişă după George Gamow, eroul fanteziei satirice anonime Treizeci de ani care au zguduit fizica. Sigur, cărţile se fac din alte cărţi, zice un proverb etrusc, dar nici chiar aşa, la drumul mare, dragilor.

Vlada. E un pseudonim? Domnişoară, căci te bănui tânără, despre sex, droguri şi rock-and-roll s-a mai scris, mai bine sau mai prost. Eroina romanului Dv. are farmec, are un nume ingenios, Ioana Baetica sună misterios, are principii, am reţinut tripticul să nu minţi, să nu te droghezi, să nu te sinucizi, dar, pentru numele lui Dumnezeu, ea nu trăieşte pe parcursul celor 187 pagini nici măcar un singur orgasm autentic, toate sunt fie mimate, fie autoiluzionate. Şi atunci, principiile, à quoi ça servait?

Bătu miez de noapte. Se sfârşi ziua de 15, caldă, cu suflet de veveriţă rozalie, pe care zburătorul străveziu îl supse într-un sărut magic şi onest şi începu ziua de 16, străvezie, magică, ziua secretă de naştere a duhului furtunatec al bătrânului scriitor Prospero. Rică Venturiano adormi, biruit de căldură, cu un ultim gând la William Shakespeare, genialul personaj al prosperului scriitor sihastru.

Nea Spirache intră pâş-pâş, trase delicat jum'atea de foaie de sub fruntea năduşită a redactorului de serviciu şi o duse direct la cules, mormăind: pune bre corp 13, să umplem spaţiul aista, să nu-l mai amendeze pe dumnişor, că nu mai vedem noi bere când o mai fi de serwitz.

Un vis neexplicat e ca o carte necitită (Talmudul)

00xyz555...mnp. Sunet de apel. Declic
- Alo
- ....
- Alooo!
- Mhm...
- Dormi, Emmanuel? Cine a ridicat receptorul?
- M'bună di... mineaţa, Francesca. Veşnica ta glumă răsuflată (vocea devine cursivă). Nu, nu pisica l-a ridicat. Eu, prin somn. Ce vrei?
- Şi la tine e ceaţă?
- Nu, la mine nu e numai ceaţă, e un cenuşiu vag luminos, morbid, apăsător, vremea ideală pentru o sinucidere ratată. Din lene şi lehamite.
- Ce mama drakkului ai mai visat?
- Nu-mi amintesc, Francesca, dar dacă plăteşti bine, o cahfea, acolo, îţi pot inventa câte vise vrei. Dacă ţi-e dor de mine, părăaseşte-ţi drakkului ceaţa din ghettoul tău, aburcă-te într-un taxi galben, fără cai şi vino să tremuri în frigul tonic de aici.
- Minţi, Emmanuel, minţi cu neruşinare. Încep să cred că n-ai pus robotul telefonic să dea răspunsuri cretine, e clar că eşti tu, cinic de mahala. Minţi. Ştiu că ai visat oarece, ştiu.
- Dacă am visat am uitat, Francesca. Ideea ta idioată de a suna la ora când ar fi trebuit să visez că visasem visul pe care l-am visat mi l-a şters din memorie.
- Minţi, Emmanuel. Dacă vin la tine mă tratezi cu un ceai de iasomie?
- Făţi-l singură, ştii unde ţin ierburile. Mi-e lene. Mi-e lene să mişc un deget. N-as mişca un deget nici dacă te-ai strecura parşiva, goală şi caldă în scutecele mele. Mi-e lene, mi-e urât şi mi-e Cehov.
- Lasă drakkului aluzia brumărească la rochia mea cu franjuri mov, ştiu că n-ai nici o portocală pe masă, nici batar un covor pe care să lunece rochia mea ca un drapel pus în bernă. Chiar te-a speriat visul, Emmanuel?
- Nu, Francesca, nu m-a speriat. M-a îngrozit.
- Ştiu, Emmanuel, ştiu. De aia ţi-am dat telefon. Şi pe mine m-a îngrozit.
- Cum te putea îngrozi visul meu, Francesca?
- Aha, ai recunoscut, fraiere. Nu ţi-am spus că am avut acelasi vis?
- Las-o aşa cum a căzut, Francesca, las-o cu untul în jos, pe covor. Ceaţa asta alburie, totalitară, e şi aşa deprimantă, imaginaţia ta skizofrenică e superfluă. Ce pretinzi că ai visat?
- Nimic n-am visat, Emmanuel. Am fost doar în contact oniric cu un fenomen de chanelling.
- Auzi, chanelling. Te-ai tâmpit, Francesca. Ţi-au băgatără ezoterrienii ăia în cap tot felul de prostii. Cuvinte goale. Auzi, chanelling.
- Cinismul tău aferat nu mă atinge nici pe corpul astral, boule. Tu ce ai visat?
- Am visat ca o femeie sănătoasă la cap ne povestea un vis. Eram într-o cameră fără ferestre, cu pereţi alburiu murdar, vag luminoşi, ca ceaţa asta deprimantă. Făceam clacă. Dezghiocam fasole şi ronţăiam mere creţeşti, uscate. Şi femeia povestea un vis al ei, cum şi-a dat ea seama după ce s-a strezit, în trepte, nu ca în fiecare zi de muncă, cum şi-a dat seama că în vis comunicase pentru ultima oara cu un muribund. Cum interpretase ea freudian visul de tandreţe repetitivă. Şi m-am speriat. Când ai sunat refuzam să ies din somn, simţeam nevoia să mai stau în scutece câteva minute. M-am gândit la nenorocitul de Vian, cum l-a lăsat pe el inima smulsă cu smulgătorul de inimi să-şi pună personajul, pe Colin, să-şi aducă la propria adresă ştirea morţii iubitei lui Chloe. Mai bine ar fi scris un blues pentru o pisică neagră, Francesca.
- În atmosferă piezişă şi fierbinte, Emmanuel, ştiu.
- Ştii pe drakku. Baţi câmpii.
- Cu graţie, Emmanuel. Cu graţie. Priveşte fix pe fereastră, Emmanuel, şi mă vei vedea dansând, cu graţie, în rochia mea cu franjuri mov.
- Mi-e urât, Francesca. Mi-e urât şi mi-e cehov, Francesca. Du-te de-a dura. Du-te şi lasă-mă-n durerea mea.
- Minţi, Emmanuel. Minţi iar. Nu te putea speria un vis, fie el vis dintr-un vis în vis. Ai scris nuvele mai chisnovatice, Emmanuel.
- Du-te drakkuliui, Francesca. Chiar vrei să ştii ce m-a speriat?
- "revoluţionarul e vigilent: s-a prins". Da' de ce mama drakkului crezi că ţi-am dat telefon cu noaptea-n cap, dobitocule? Ştiam că te-ai speriat, pentru că şi eu mă trezism al drakkului de speriată şi nu ştiam de ce.
- Uite, Francesca: m-a speriat confuzia femeii. Bărbatul muribund cu care facuse chanelling nu era cine credea ea. Era altul, care murise nu demult.

(acum intervin eu, naratorul):
Şi care lăsase în urmă mai multă jale decât un alt bărbat, mort, ăsta din urmă, mai demult, şi el lăsând jale în urmă. Dar o jale deja rituală. Ritualizată. Cel care murise de curând îl înlocuise, în statut, pe cel mort mai demult. Îl înlocuise cu dragoste şi înţelegere. Aşa că jalea lăsată de moartea lui recentă era cel puţin dublă. N-are importanţă identitatea fiinţei în sufletul căreia jalea asta dublă se focalizase. E de ajuns să presupunem, domnilor preşedinţi, că eu, naratorul, ştiu că Emmanuel avea motive să intuiască confuzia între mort de curând şi muribund în visul ei multiplu erotic, interpretat freudian.

(Emmanuel continuă să vorbească la telefon):
Şi jalea asta la a doua mână îmi da ger în oase, Francesca. Înţelegi? Nu, nu cred că înţelegi. Nici măcar tu. Şi degeaba încerc să-i pasez frigul din oase moşmonditului de sfânt Antonio de Padova, a cărui statuie kitsch domneşte asupra unui colţ din biserica catolică ce ţine piept, în ghettoul meu, nenumăratelor biserici majoritare. Ăsta, sfântul, are momentele lui de opacitate. Poate doarme. Poate visează că e sfantul Gheorghe călare, cu moartea pe moarte calcând.
- Nu huli, triplu idiot! Nu huli. Căile celui de dincolo nu le putem cunoaşte, bătrâne scarabeu. Jalea ne e trimisă ca să ne cureţe de mizeria existenţială.
- Da' de când te făcuşi tu aşa deşteaptă, femeie?
- Nu sunt femeie, Emmanuel. Sunt gândul tău. Profit şi eu de ocazie că între receptorul telephonic şi timpanul tău Neghiniţă, cel din urechea cu care aude Castor, doarme şi el. Iar dacă muţi receptorul la urechea cu care aude Pollux, atunci Gimminy doarme la fel. Dar invers. Trăieşte-ţi jalea aproapelui tău, care-l jeleşte pe cel săvârşit după patru răsuflări şi trimite-i fuguţa o binecuvântare femeii care a comunicat cu el prin chanelling, în format oniric. Înţelepciunea legilor naturii va înzestra cu bunătatea celui pe care aproapele tău îl jeleşte - pe cel născut de curând în apropierea femeii cu chanellingul. Şi vezi în înţelepciunea asta un motiv în plus de a crede. A crede e un talent, Emmanuel. Nu fac pe nebuna. Ştiu că ştii că ştiu că Blaga a spus-o.
- Nu te mai repeta, Francesca. Ieftineşti ideea. Şi abţine-te să mi-l citezi înca odată pe Gide.
- Care Gide? N-a jucat pe partea mea.
- Hai să lăsăm humorul ieftin, Francesca. Acolo unde nu poţi spune "cu atât mai bine", spune "cu atât mai rău", Nathanael. Sunt aici mari făgăduinţe de fericire.
- No, sir! Nu e momentul să alegi. Ci spune batăr odată simultan, cu atât mai rău şi cu atât mai bine.

Declic. Liniştea urla în receptor. Fără a-i trezi pe cei doi agenţi din urechile lui Emmanuel. Acesta mai privi odată, vindicativ, ceaţa agresivă, amorfă şi strecură printre dinţi: Degeaba. Ochiul meu interior vede în toate frecvenţele. Vede soarele în microunde, care trec prin ceaţă ca prin sită. Îşi purtă apoi reumatismele în faţa displayului de aceeaşi culoare cu ceaţa, cenuşiu-alburie luminoasă, sorbi filosofic din cafeaua amară şi-şi lăsă gândul să vagabondeze liber, să treacă codrii de aramă, dincolo de acolo unde vântul rostogoleşte norii. Degetele lui făcură să apară de capul lor pe display litere negre: may the Force be with...