25. Harababură şi scrisori dezlînate

9 decembrie 2000
Lîngă teatru au apărut tiribombele. Şi primii brazi de vînzare. Dar eu tot singur m-am plimbat pe străzi, cu cuvintele nespuse, cu gîndurile mele, de data asta nu cenuşii.

Acuma-i seară tîrzie. Îţi dau ţie gîndurile mele, incapabil să mă concentrez asupra unei povestiri sau măcar să scriu Dilemei sau poetului din Israel. Şi îţi spun că tocmai găsisem nişte casete mai ciudate – una de la Ioana, alta cu Corina şi Anamaria şi, mai ales, una "de familie", cînd a sunat Nadia. Şi am fost aşa de surprins că n-am apucat să-i zic: "Greşeală", cum premeditasem eu pentru astfel de situaţii. Aşa că, întrebat fiind, i-am răspuns pe tonul meu cel mai ostil că rucsacul lui Laur să i-l ducă acasă, iar noi facem bine.

Ioana făcuse un duş şi purta un tricou de la mine. Îmi cînta o doină. Asculta o casetă de la mine şi îi plăcea vocea mea, îi plăceau cuvintele. Numai întîlnirea a fost, sexual, ratată. Mi-am făcut probleme după, exact în felul în care zice Paleologu că, în mod greşit, gîndesc bărbaţii un astfel de eşec.

Am găsit o casetă mică. Eu, Corina şi mama cîntam de Andrieş "Îmi place Gelu" şi "De-aia, de-aia, de-aia nu citesc ziare/Nu mă uit la televizor" Rîdeam. Ne prosteam. Vocea mamei. Corina îi imita pe cei de la Divertis: "Corul domnişoarelor kiku-sane samuraie" Vocea mamei, imitînd japoneze. Corina: "Striga Otto: vă dau basca/Vreau pămîntul înapoi". "Ne mai înregistrează?" zicea mama şi apoi îl imita pe Cristi Minculescu (cred că se ţinea cu degetele de nas): "Viaţa pe nimeni n-aşteaptă/Urc-o din treaptă în treaptă" degenerînd în cîntece populare elveţiene, parcă, tot aşa cum "Trenul fără naş" interpretat de Corina se bucura de intervenţiile mamei cu "Naşule, pungaşule". Şi iar hohote şi apoi "Piaţa Romană nr. 9", cîntau ele şi fratele meu, fără să ştie că acolo mă voi despărţi, peste mulţi ani, de o fată cu numele Nadia. Pe Nadia am cunoscut-o după moartea mamei.

Pe urmă am dansat singur, atît cît mă pricep, toată caseta reggae din Danemarca adusă nu mai ştiu de cine. Am început cartea de la tine, dar nu cu Iordan Chimet, ci cu scrisorile şi cu Michael Ende.

Mă bucur că mi-ai citit dezlînatele scrisori, harababura asta de gînduri. Iarna e un pic mai frumoasă. Am să pîndesc şi eu soarele, poate-am să-l prind, pentru trei minute. Tu cum ai făcut? După ruptura de Nadia mă şi gîndeam că nu, nu pot să rămîn singur, mă şi repezeam, cu gîndul, să pun pe cineva în loc. Acum m-am calmat. Dacă se va întîmpla, bine, dacă nu, nu. S-a lăsat o linişte binefăcătoare. Am să scriu. Nu fleacuri. Zîmbesc. Nici telefonul Nadiei n-a putut face nimic. Zîmbesc cu multă încredere în mine.